Pretul votului

Solidaritatea coagulata in jurul lui Adrian Nastase cu prilejul votului din parlament prin care se respingea cererea de perchezitie a locuintelor sale din str. Zambaccian si de la Cornu nu a fost decat una de conjunctura. Evenimentele din ultimele zile demonstreaza ca il asteapta zile grele chiar si in interiorul propriului partid. Motivele votului nu sunt, de fapt, greu de ghicit. Ele nu sunt nici de natura procedurala - chiar daca cererea de perchezitie ar fi fost semnata de Ilie Botos, si nu de Daniel Morar, deznodamantul ar fi fost acelasi - si cu atat mai putin tin de principii. Mult mai interesati si mai ingrijorati de ce ar putea eventual sa li se intample lor in viitor decat de ce ar putea pati fostul prim-ministru, deputatii au dorit, in acelasi timp, ca bonus, sa o umileasca pe Monica Macovei. Ministrul Justitei a fost, de altfel, foarte aproape de a demisiona, considerand, cu destul temei, ca nu dispune de un sprijin politic real in ofensiva anticoruptie.
Daca ar fi facut-o, semnalul transmis la Bruxelles ar fi fost unul cu adevarat dezastruos. Iar declaratiile care au urmat, precum cele ale presedintelui grupului Partidului Popular European, Hans-Gert Pöttering, si mai ales ale comisarului european pentru Justitie, Franco Frattini, prezent la Bucuresti la sfarsitul saptamanii, sunt cat se poate de explicite in acest sens. Ultimul s-a exprimat transant intr-un interviu acordat ziarului Cotidianul: “Ar fi un dezastru pentru Romania, nu pentru doamna Macovei, pentru ca toata lumea stie despre munca ei fantastica in initierea reformelor si in insistenta ca ele sa fie implementate. Prefer sa exclud de pe agenda noastra aceasta ipoteza a demisiei doamnei Macovei”. E adevarat ca, pentru a nuanta lucrurile, comisarul european a avut grija sa sublinieze si faptul ca e incredintat, in contrapartida, ca ministrul Justitiei dispune de un sprijin politic deplin si din partea presedintelui Basescu, si a guvernului.
Aceasta dihotomie intre cei buni si cei rai, din perspectiva luptei anticoruptie, e in buna masura una simplista. Intr-un stat de drept, procedurile sunt importante, au rostul lor si nu trebuie trimise in derizoriu. Dupa cum nu toti parlamentarii sunt prin definitie rau intentionati sau corupti. Problema e ca, din perspectiva mizei aflate in joc, astfel de nuante se pierd. Iar majoritatea senatorilor si deputatilor nu par capabili sa realizeze ca, dincolo de interese si legaturi personale sau de partid, exista si o responsabilitate institutionala fata de Parlamentul Romaniei in ansamblu, o institutie care a ajuns in chip nefericit sa fie astazi perceputa si in tara, si in exterior drept un bastion avansat al rezistentei la reforma, mai ales in domeniul justitiei.
Cand discutam despre consecintele votului de saptamana trecuta, ne gandim in primul rand la felul in care va arata Raportul de tara din mai. Documentul nu e insa doar unul tehnic. Nu e vorba doar de o contabilizare a steguletelor. Pana la urma, decizia va fi una politica, pentru ca acelasi lucru poate fi “vandut” intr-o forma sau alta. Oficialii europeni sunt bine informati. De la Bucuresti vin rapoarte periodice detaliate din partea Delegatiei UE. In plus, se succed unul dupa altul rapoartele asa-numitelor echipe de “peer review” care trec in revista plusurile si minusurile din perspectiva angajamentelor asumate de Romania pe fiecare dosar de negociere in parte. Asa ca nimeni nu-si face iluzii exagerate, desi, in ceea ce o priveste, Comisia Europeana ar dori ca aderarea sa aiba loc la 1 ianuarie 2007, pentru a evita toate complicatiile bugetare si de alta natura pe care o amanare le-ar introduce in mod inevitabil.
De aceea, se vor cauta pana la urma solutii care sa permita incadrarea in calendar, in paralel cu introducerea unei formule de mentinere a monitorizarii care sa tina Bucurestiul in continuare sub presiune, mai ales in ceea ce priveste lupta anticoruptie. Un fel de aderare cu limitari, o idee despre care se vorbeste tot mai mult in ultimul timp. Chiar si asa, exista destule motive de neliniste. O perceptie negativa fata de ceea ce se intampla la Bucuresti poate bloca oricand ratificarea Tratatului de Aderare intr-una din tarile problematice, precum Germania, Franta, Suedia sau chiar Austria. Si atunci, riscam sa ajungem cu aderarea intr-un impas major.
Insa lucrurile trebuie privite si dintr-o alta perspectiva. Chiar daca, cu putin noroc, depasim toate obstacolele de mai sus, sechelele unei aderari chinuite raman. Ca tara intrata pe branci in Uniunea Europeana, acumuland destule datorii politice pe continent, Romania va avea probleme mai mari ca altii atunci cand, de pe pozitia de codasul clasei, va trebui sa-si apere interesele exact intr-o perioada in care Uniunea trece prin mari transformari. Si, din pacate, acest statut de membru “second-hand”, pe care evolutii de tipul celor din ultimul timp nu fac decat sa-l consolideze, ne va urmari ani buni de acum incolo. Atunci cand vom trage linie, va trebui sa luam in calcul si astfel de lucruri, cand vom socoti cat ne costa pe toti votul din parlament care l-a protejat de perchezitii pe Adrian Nastase.