De același autor
“Nu ne vindem tara!” O fraza care a marcat adanc pana in 1996 istoria postcomunista a Romaniei, lansata in timpul incursiunilor mineresti orchestrate de regimul Iliescu si care a fost mai tarziu, intr-un fel, laitmotivul guvernarii Vacaroiu. In acea vreme, probabil cea mai dezastruoasa secventa din istoria postcomunista a tarii, aproape toate fabricile autohtone, mai mici sau mai mari, erau considerate intreprinderi strategice. Intre timp lucrurile s-au schimbat insa radical. Am ajuns in situatia in care cam totul, inclusiv petrolul, gazul, electricitatea si utilitatile, sa fie privatizat sau intr-un stadiu avansat de privatizare.
E bine asa? Ce trebuie pana la urma privatizat si ce nu? Raspunsurile sunt extrem de variate si judecati definitive sunt imposibil de facut. Statul roman a fost, poate mai mult ca in alte parti, un administrator slab si corupt. Inainte de privatizare, Petrom era o imensa pusculita politica la indemana liderilor PSD. Dupa cum a fost, in acelasi timp, si o buna pusculita din care s-au infruptat din plin si cercurile din jurul structurii sindicaliste din Petrom conduse de Liviu Luca. Aceste scurgeri si surse de coruptie s-au oprit, e drept, prin privatizare, dar in acelasi timp si statul roman a ramas fara un instrument de joc important pe piata energiei.
Cu cativa ani in urma am privatizat Romtelecom-ul cu statul grec. La randul sau, Petrom, cea mai mare corporatie romaneasca, a fost preluata de catre OMV, companie controlata si ea de statul austriac. Despre ultimii s-a vorbit mult in ultima vreme din cauza abruptelor cresteri ale pretului benzinei si motorinei. Pentru ca Petrom, avand de departe cea mai extinsa retea de statii din tara, dicteaza nivelul general al pretului la pompa practicat si de ceilalti operatori de pe piata.
Ca de obicei in momentele de criza, si suntem intr-o serioasa criza energetica globala!, apar tot felul de intrebari iritate la nivelul opiniei publice. Si nu doar la noi. Presiunile guvernamentale au determinat in Franta Total si BP sa ieftineasca cu 2-3 centi pe litru pretul benzinei si motorinei. Pe de alta parte, ministrii de Finante ai celor 25 de state din Uniunea Europeana intruniti la Manchester, ingrijorati de costurile explodate ale energiei, au lansat apeluri peste apeluri. Marilor producatori, adica tarile OPEC si Rusia, sa mentina un nivel cat mai ridicat al livrarilor, industriei sa faca eforturi pentru a dezvolta tehnologii cat mai economicoase si solutii alternative la combustibilii pe baza de petrol.
Pentru ca loveste in toata lumea, atat direct, cat si indirect, prin influentele in pretul altor produse, chestiunea cresterii galopante a pretului combustibililor a devenit una extrem de delicata pentru politicieni. Iar Romania nu face, bineinteles, exceptie. Asa se explica de ce a intervenit si presedintele Basescu cu cateva zile in urma, cerand Consiliului Concurentei sa analizeze comportamentul Petrom, desi, tehnic vorbind, statul roman are o capacitate de influenta directa destul de redusa din acest punct de vedere. E adevarat ca dupa aceste declaratii si dupa reactiile din mass-media Petrom s-a si grabit sa ajusteze, de data aceasta in jos, preturile la pompa, dar nu atat pentru ca statul chiar ar fi dispus de parghii serioase de interventie, ci pentru ca nici OMV nu are deloc interesul sa-si ridice in cap autoritatile de la Bucuresti.
Cu acest prilej insa s-a mai petrecut ceva. A fost readus in discutie felul in care s-a privatizat Petrom-ul. Cat s-a platit, ce parghii de interventie mai are statul roman, care continua sa detina 40% din companie, de ce prin contract redeventele incasate la buget pentru exploatarile de petrol nu sunt doar prea mici procentual in raport cu cele practicate in alte tari, de exemplu in Rusia, dar sunt si inghetate timp de 10 ani? Toate mirari legitime, desi concluzii infailibile sunt imposibil de tras atunci cand e vorba despre evaluarea unor societati comerciale. Se poate insa merge dincolo de acest acest gen de intrebari, atingand pana la urma chestiuni care tin chiar de maniera de a gandi strategia generala de dezvoltare a tarii.
O prima observatie e aceea ca e destul de ciudat, ca sa nu spunem altfel, ca in loc sa fie separata de restul companiei, partea de extractie, adica zacamintele, a fost si ea data austriecilor, la pachet cu rafinariile si distributia. Desigur, multi ar putea spune ca e de preferat totusi privatizarea cu un proprietar strain, fie el chiar si o companie de stat, in locul indolentei, ineficientei si coruptiei induse de administrarea acestui gen de institutii strategice de catre statul roman. De altfel, de multe ori nici nu prea am avut de ales. “Sugestiile” din partea unor tari europene de care depinde pana la urma integrarea Romaniei in UE erau greu de refuzat.
Cu toate acestea, intrebarile lansate mai sus raman legitime. Poate ca modelul unui stat cu totul deposedat de mai toate parghiile strategice de interventie in economie, altele decat cele disponibile prin organismele de reglementare, nu e neaparat cel mai bun. Sau poate, din contra, din cauza deficitului de management si excesului de coruptie din societatea romaneasca, modelul opus nu e pana la urma viabil la noi. Pacat insa ca o astfel de discutie, serioasa, nu isterica in format vadimist, nu a avut loc inainte ca ea sa devina in mare parte fara obiect.
