De același autor
Principalul mesaj pe care turneul în Europa al noului președinte american a dorit să-l transmită a fost delimitarea de Donald Trump și al său „America First”, de reconectare la aliații de pe vechiul continent. Doamna Merkel a fost, bineînțeles, încântată de ceea ce ea a numit o reîntoarcere la ordinea internațională bazată pe reguli și multilateralism, o sintagmă des utilizată în trecut la Berlin pentru a sublinia delimitarea de retorica utilizată de Trump. Mai ales că între timp primise drept cadou de la Washington decizia Casei Albe de a renunța la sancțiunile instituite de fosta administrație asupra companiilor implicate în construcția gazoductului Nord Stream 2. Sigur, țările baltice, Polonia, Ucraina au privit decizia foarte diferit, ca pe un gest care sacrifica interesele lor de securitate în favoarea intereselor comerciale și geopolitice ale Germaniei și Rusiei.
Însă pentru administrația Biden, repararea relațiilor cu Berlinul, semnificativ deteriorate în perioada Trump, era un obiectiv de etapă esențial în gestionarea strategiei de abordare a competiției geopolitice cu China. O competiție considerată existențială la Washington, unul dintre puținele puncte de convergență între democrați și republicani. De altfel, mulți consideră că din acest punct de vedere suntem deja în logica unui Război Rece 2.0, sigur, unul foarte diferit de primul. În acest sens, Casa Albă a dorit să obțină sprijinul Germaniei, pe care, la fel ca și Beijingul, o consideră principalul decident la nivelul Uniunii Europene pentru alinierea acesteia de partea Statelor Unite în confruntarea cu China. În timp ce prin întâlnirea Biden-Putin de la Geneva, americanii au dorit să stabilizeze relația extrem de tensionată cu Moscova, lucru dorit și la Berlin. Unde Armin Laschet, noul lider CDU, un potențial cancelar al Germaniei în epoca post-Merkel, crede că trebuie să vorbim mai mult cu Rusia și să căutăm domenii de cooperare. După cum remarcă și Le Point, Biden a dorit să se întâlnească cu Vladimir Putin pentru a încerca să tempereze iritarea președintelui rus față de ceea ce el consideră a fi comportamentul agresiv al Occidentului în sfera sa de influență, respectiv în Ucraina și Belarus, sau chiar în Rusia. „Scopul său principal fiind acela de a avea mână liberă pentru a se concentra, în timpul mandatului său, asupra sarcinii esențiale pe care și-a stabilit-o în politica externă: limitarea ascensiunii Chinei. Ambițiile summitului de la Geneva au fost minime. Rezultatele sunt în acord cu obiectivul fixat”.
Or, dacă acesta a fost obiectivul prioritar al întâlnirii de la Geneva, obținerea unui modus vivendi acceptabil în relația cu Rusia, criticile celor care, precum Konstantin Eggert, într-un comentariu pentru Deutsche Welle, au susținut că Joe Biden l-a scos pe Vladimir Putin din izolarea internațională fără a obține ceva semnificativ la schimb, deși corecte în esență, ignoră intențiile reale ale Casei Albe. Pentru a câștiga cu adevărat încrederea lui Putin, care crede că Occidentul are drept obiectiv o schimbare de regim la Moscova, Biden ar trebui să-i ofere garanțiile pe care acesta le dorește, adică „să fie lăsat să facă ceea ce își dorește în interior și să lase țările din spațiul post-sovietic sub tutela sa neoficială, mai ales în ceea ce privește aderarea la NATO”, este de părere Eggert. Adică ceva ce nici un lider occidental nu este în măsură să ofere, mai spune el, ținând însă să sublinieze că, din păcate, nici nu există dorința de a intra într-o confruntare dură cu Kremlinul. Deloc surprinzător, pentru că din motive în bună măsură diferite, și americanii, și europenii vor mai degrabă o calmare a apelor în relația cu Rusia.
Acest parteneriat privilegiat cu Germania ar putea fi consolidat suplimentar prin reluarea negocierilor cu Iranul privind acordul nuclear și, bineînțeles, prin acțiunea comună în domeniul combaterii schimbărilor climatice, demers care pare să fi devenit prioritar pe ambele maluri ale Atlanticului, în ciuda impactului economic potențial sever într-o perioadă de mari reașezări geopolitice. E însă neclar ce șanse de succes va avea această strategie a Washingtonului. Ce înseamnă până la urmă în realitate reconectarea cu Europa se întreabă și George Friedman, în Geopolitical Futures. Acesta subliniază că în mare parte „circumstanțele care au creat acel parteneriat au dispărut” și că în multe țări de pe continent, în special în Germania și în Franța, sentimentele antiamericane sunt la cote înalte. „Interesele europenilor în această relație diferă de cele ale americanilor. Ei doresc garanții militare americane și, într-o anumită măsură, cooperarea economică americană, în timp ce SUA dorește ca Europa să-și asume mai multă responsabilitate pentru propria apărare”. Între altele, pentru a permite Statelor Unite să se concentreze în zona Pacificului pe competiția cu China. În afara de asta există diviziuni fundamentale în Europa între țările din UE. De pildă în chestiunea gazoductului Nord Stream 2, "Polonia este îngrozită, Germania foarte interesată, Portugalia indiferentă", scrie George Friedman.
Mai mult, această dorință a Casei Albe de a consolida o axă Statele Unite – Germania irită multă lume. În țările UE din Europa de Est sau în Ucraina domnește convingerea că la Berlin relația cu Moscova are prioritate în raport cu interesele lor de securitate, dar și la Londra sau Paris, care nu sunt deloc entuziasmate de prioritatea acordată Germaniei. Într-un comentariu din Le Monde se scrie că, deși Franța a învins Germania la fotbal, la nivel geopolitic, lucrurile stau complet diferit. „Nu a existat nicio proclamație oficială, dar în ochii participanților la această reuniune, pe plajele din Cornwall sau în clădirea de sticlă a NATO din Bruxelles, verdictul este clar: acest nou început al relației transatlantice are loc pe o axă germano-americană. Președintele american Joe Biden a jucat cartea Merkel”. Adăugând că dacă „Joe Biden ar fi crezut cu adevărat în forța UE, așa cum a spus la întâlnirea din Golful Carbis, sau dacă ar fi vrut să o încurajeze, prima invitație transatlantică a Washingtonului ar fi fost adresată duoului executiv al UE – Ursula von der Leyen, președintele Comisiei, și Charles Michel, președintele Consiliului European”. Și ținînd să remarce ironic că "problema amplasării unui al treilea scaun ar fi fost mai simplă în Biroul Oval decît la Ankara". În schimb, președintele american a ales să o invite pe Angela Merkel, care va fi primită pe 15 iulie la Casa Albă.
Evident e ironic să auzi astfel de opinii tocmai din Franța, care utilizează frecvent platforma Uniunii pentru promovarea propriilor sale interese, însă acest ton sceptic negativ față de America îl întâlnim și la alte voci din presa franceză, de diferite culori ideologice. De pildă, Le Figaro ține să scoată în evidență abilitatea profesionistă a echipei americane de a-și manevra aliații pentru a-și atinge scopurile, pe linia clasică a abordărilor din perioadele Clinton și Obama. „Biden însuși a fost vicepreședintele lui Obama și președintele Comisiei pentru Relații Externe a Senatului. A îmbătrânit, e slăbit, dar știe să impună muzica. Cu democrații este întotdeauna același cântec, acest amestec de politică a drepturilor omului, invocarea valorilor democratice și desemnarea maniheiană a adversarului. A fost URSS, iar acum este China. Scopul este întotdeauna același: să aducem aliații europeni împreună sub stindardul democrațiilor pentru a garanta subordonarea lor necondiționată față de noul imperiu occidental: America. Singurele două țări care rezistă sunt Franța și Germania, care vor să evite capcana lui Tucidide prin implicarea lor în competiția dintr-o putere în ascensiune și una în declin.”
Acest mod de a privi relația transatlantică confirmă punctele de vedere care susțineau că pentru o parte dintre europeni, mai ales pentru francezi, dar și pentru germani, Donald Trump a fost un bun pretext pentru a-și motiva dorința de diluare a parteneriatului transatlantic în paralel cu promovarea ideii „Europei suverane” care să-și urmărească separat interesele economice și de securitate. Apariția pe scenă a lui Joe Biden complică lucrurile din acest punct de vedere. Iată de ce trebuie privit cu destulă circumspecție comunicatul critic la adresa Chinei adoptat la sfârșitul reuniunii G7, care a fost imediat interpretat de mulți, chiar cu entuziasm, în egală măsură drept o reconsolidare a parteneriatului transatlantic și o agregare a unui front occidental comun în relația cu China. Pe de o parte, pentru că influența grupului G7 la nivel global este în sensibilă erodare, iar pe de altă parte, pentru că frazele dintr-un astfel de comunicat nu garantează că semnatarii vor fi gata să adopte decizii costisitoare în plan economic în relația lor cu China. S-a văzut deja că tonul pe această direcție s-a atenuat sensibil în comunicatul NATO probabil datorită intervenției unor țări ca Turcia, Ungaria, poate chiar Grecia sau Portugalia.
După cum remarcă în Wall Street Journal un reputat analist american, Walter Russell Mead, „Echipa Biden confundă niște luări de poziție dintr-un comunicat cu un progres real în relația cu China, Rusia și Iranul”. Pentru că, remarcă el, nici China și nici Rusia nu s-au arătat teribil de impresionate, nu au lăsat deloc să se înțeleagă că vom asista la o schimbare de comportament din partea lor. China chiar a avut o replică dură, caracterizând G7 drept un mic grup cu o influență tot mai limitată pe plan internațional. „Realitatea dură este că SUA și aliații săi pierd teren în fața adversarilor lor, iar echilibrul puterii se mișcă sever împotriva noastră”, scrie Mead. Subliniind că „mulți lideri occidentali par să fi uitat ce înseamnă să câștigi. Introducerea cuvântului «China» într-o declarație care nu are nicio rezonanță sau o consecință în lumea reală nu este o realizare. Administrarea de prelegeri Kremlinului care nu schimbă comportamentul nimănui nu este o victorie”. În opinia sa a câștiga înseamnă să faci ca Rusia să se retragă din Siria, Donbas și Crimeea. Ca Beijingul să-și desființeze bazele militare din insulele artificiale din Marea Chinei de Sud sau ca Iranul să renunțe la sprijinul logistic și financiar acordat grupărilor teroriste din Orientul Mijlociu.
Problema este că, deși acest diagnostic privind maniera naivă, lipsită de substanță în care Occidentul înțelege să gestioneze marile provocări ale momentului este corect, tipul de victorii pe care le aduce în discuție este complet în afara capacității acestuia. Nu doar datorită ascensiunii spectaculoase a Chinei pe toate planurile, economic, tehnologic, diplomatic, militar, ci și crizei profunde din interiorul societăților occidentale ale căror principale mari preocupări sunt în prezent autoflagelarea, războaiele identitare, rescrierea istoriei și dizolvarea reperelor culturale ale civilizației occidentale sau inițierea unor mari „Green Dealuri” pentru „salvarea planetei” mai degrabă decât confruntarea geopolitică cu marile puteri revizioniste.
