De același autor
Programul de reforme convenit cu Comisia Europeană arată bine pe hârtie, dar nu trebuie să ne facem iluzii că el va mai putea fi impus peste capul clasei politice, aşa cum s-a întâmplat înainte de 2007.
De pe la mijlocul anilor `90 până în 2007, când am aderat la UE, acordurile, memorandumurile, scrisorile de intenţie discutate, negociate, monitorizate, renegociate cu FMI, Banca Mondială şi Uniunea Europeană au jalonat întreaga existenţă politică şi economică a ţării. Când descindea la Bucureşti câte o misiune de la Washington sau Bruxelles, spaţiul public autohton era literalmente inundat de speculaţii, analize, comentarii, de regulă critice la adresa autorităţilor, şi tot felul de scenarii. Imediat după 2007, lucrurile s-au liniştit însă brusc din acest punct de vedere, chiar dacă din când în când am mai avut parte de câte un „deranj“ de la Bruxelles pe tema luptei anticorupţie şi reformei justiţiei. Cum, între timp, deveniserăm însă stat membru, politicienii şi autorităţile au început brusc să privească mult mai relaxate, câteodată chiar ironice sau indignate, semnalele critice venite dinspre Comisia Europeană. La fel şi mass-media. Alte subiecte „capitale“ au ţinut de agendă, de la Golden Blitz la isprăvile lui Gigi Becali.
Aşa că, deloc surprinzător, nici despre memorandumul semnat recent de Guvernul României cu Comisia Europeană nu s-a vorbit foarte mult în presa autohtonă. La fel s-a întâmplat şi cu cel convenit cu FMI, finalizat ceva mai devreme. Sunt, bineînţeles, şi excepţii, precum The Money Channel, dar asta nu schimbă decisiv tabloul general. Iar atunci când totuşi acest lucru s-a întâmplat, în prim-plan au fost, de regulă, disputele politice din jurul acordurilor mai degrabă decât conţinutul şi semnificaţia lor. Or, din multe puncte de vedere, cele două documente, mai ales cel semnat cu Comisia Europeană, schiţează un adevărat program de reformă a administraţiei publice româneşti atât în ceea ce priveşte guvernanţa fiscală, cât şi în plan structural. Cu alte cuvinte, pentru a primi tranşele succesive de împrumut programate până în 2011, Executivul de la Bucureşti trebuie să se achite de câteva angajamente, care, în condiţii normale, ar fi condus cu siguranţă la un blocaj politic cu toată majoritatea confortabilă pe care în teorie o are, în parlament, actuala coaliţie.
În esenţă, România se angajează faţă de creditori, pe de o parte, să gestioneze mai eficient şi mai responsabil banii publici, iar, pe de alta, să reformeze administraţia publică şi să îmbunătăţească mediul de afaceri. Pentru a îndeplini primul deziderat, trebuie votată, până în octombrie, legea privind sistemul unic de salarizare şi, până la sfârşitul anului, o nouă legislaţie în domeniul pensiilor, prin care indexarea acestora să se facă prin raportare la inflaţie, şi nu la nivelul salariilor. În plus, ar urma să fie introdusă o formulă de bugetare multianuală, constituit un Consiliu Fiscal independent şi adoptată o lege a responsabilităţii fiscale. Dacă mai adăugăm şi cel de-al doilea deziderat, avem în faţă, veţi spune, un adevărat miniprogram de guvernare. În mare, aşa şi este. Numai că, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, problema e dacă şi în ce fel acesta va fi transpus în realitate.
La Bucureşti, s-au făcut în mod real reforme, atâtea câte s-au făcut, doar sub presiune externă. Mai ales în perioada preaderare. Acum, criza economică ne-a adus din nou în situaţia în care autorităţile din România, întreaga clasă politică autohtonă intră, în principiu, pe pilot automat. De exemplu, documentul de doar 16 pagini, semnat cu Comisia Europeană, are stipulate condiţii şi termene precise pentru eliberarea fiecăreia dintre cele 5 tranşe de împrumut. Asta nu înseamnă însă automat că angajamentele asumate vor fi şi onorate. Suntem într-un an electoral, iar miza prezidenţialelor e din multe puncte de vedere, inclusiv din perspectiva menţinerii actualei formule de guvernare, substanţială. Aşa că, dacă facem abstracţie de legea privind sistemul unic de salarizare, care cu bună probabilitate va fi votată până în octombrie, rămâne o întrebare deschisă: cât din programul convenit cu Bruxellesul va fi, până la urmă, transpus în realitate.
Două sunt pârghiile de presiune de care au dispus FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială pentru a impune respectarea prevederilor din memorandumurile semnate cu Executivul de la Palatul Victoria: 1) blocarea tranşelor de împrumut; 2) costul politic intern şi extern pentru autorităţile de la Bucureşti al suspendării sau întreruperii acordurilor. De altfel, dincolo de cadrul strict al documentelor de împrumut, România se află oricum sub presiunea Comisiei Europene, care a iniţiat, zilele trecute, 8 proceduri de încălcare a tratatelor pe chestiuni de energie şi mediu, ca să nu mai vorbim de problema mult mai sensibilă a reformelor din justiţie. În realitate, lucrurile sunt însă mai puţin dramatice decât par la prima vedere, pentru că astfel de proceduri îi vizează pe aproape toţi membrii UE. Se estimează, de exemplu, că 21 dintre cele 27 de state membre vor înregistra în anii următori un deficit bugetar excesiv. În plus, nu mai suntem în situaţia de dinainte de 2007, când Bruxellesul acţiona unitar. Disputele dintre principalele grupuri politice de pe continent, mai ales între socialişti şi populari, acutizate în această perioadă de bătălia pentru desemnarea noului preşedinte al Comisiei Europene, oferă o consistentă marjă de manevră jocurilor politice autohtone. Aşa a reuşit să orchestreze Adrian Severin atacurile la adresa Monicăi Macovei. Nici mass-media, vizibil angrenate în agenda politică, nu mai sunt aceleaşi dinainte de 2007. Iată bune motive pentru care ar fi o greşeală să ne iluzionăm că, la fel ca în trecut, Bruxellesul are capacitatea de a impune reformele în România peste capul clasei politice. //
