Românii și reformele

Cei care și-au făcut iluzii enorme mai ales după 2007 nu au înțeles decât foarte târziu amploarea curentelor antireformiste din societatea românească.

Duminică, după-amiază, se adunaseră la Kiev, în ciuda frigului pătrunzător de afa­ră, peste 200.000 de oameni pentru a pro­testa împotriva noilor prevederi restrictive în privința manifestațiilor (in­clusiv introducerea, du­pă model rusesc, a ter­me­nului de „agent străin“) adoptate de regimul Ia­nu­kovici. Deși și ei au fost de­zamăgiți de așa-numita „re­­voluție portocalie“ de aco­lo, au decis să se bată în continuare pentru un tip de societate și un tip de va­lori fundamental diferite fa­ță de cele propuse de Ianukovici și Putin.

E puțin probabil ca așa ceva să se întâmple la București. Deocamdată, avem dispute aprinse pe o temă care ar trebui să fie cla­ră pentru toți cei din breaslă: cum re­ac­ționăm față de linșajul mediatic de la An­tena 3 împotriva unor jurnaliști catalogați „băsiști“ și a altor personaje incomode, mai ales din justiție? Unii colegi și cel pu­țin o organizație de profil (Active Watch) au preferat să adopte păreri nuanțate, vor­bind despre derapaje de care se fac vi­no­vate ambele părți.

Acest gen de „neutralitate“ e extrem de per­fidă, favorizându-i de minune pe in­frac­torii majori. Așază semnul egal între două lumi diferite, nu între două atitudini politice diferite. Este ca și când în timpul mineriadei din ‘90 ai pune semnul egal (că doar și acolo era vorba de opinii po­li­tice diferite, nu?) între agresori și cei bă­tuți în Piața Universității. În discuție nu e partizanatul politic, ci o propagandă no­civă de tip Goebbels, care nu se războiește cu opiniile adversarilor, ci încearcă să-i ani­hileze literalmente ca prezență publică. Ceea ce au și reușit, de altfel, în cazul unor personalități precum Mircea Căr­tă­rescu sau Horia-Roman Patapievici.

Dar cum se explică re­tra­gerea apatică sau dezan­gajarea tactică, pre­do­mi­nante astăzi în societatea românească? O primă cons­tatare e aceea că românii, în mod special elitele, nu au avut niciodată o mare apetență pentru apărarea valorilor fundamentale. La noi a existat doar o mână de disidenți autentici. Așa că nu e de mirare că, ulterior, ONG-uri ca­re la un moment dat păreau foarte pre­o­cupate de democrație și statul de drept s-au „reorientat“ între timp către teritorii mai puțin „accidentate“, ci și mult mai bi­ne populate cu granturi (programe pentru populația romă, ecologie).

În al doilea rând, cred că nu am înțeles decât extrem de târziu amploarea cu­ren­telor antireformiste din societatea ro­mâ­nească. Atunci când interesele personale le sunt deranjate, chiar și în relativ mică măsură, oamenii resping, câteodată pe fa­ță, alteori cu tot felul de pretexte, astfel de demersuri. Se vorbește mult, și e firesc să fie așa, despre ceea ce se întâmplă în jus­tiție. Dar același lucru e valabil și prin alte părți, în educație, în sănătate, în ad­ministrație. De pildă, la ultima reuniune a Consiliului Rectorilor a fost aplaudat la scenă deschisă, ca un erou, rectorul Uni­versității din Suceava. Dar care sunt fap­tele sale de vitejie? A inițiat o acțiune în justiție împotriva ministerului (se pare cu încuviințarea tacită a Bucureștiului) prin care a obținut anularea sistemului de cla­sificare a universităților. Prin urmare, nu se mai face din nou nicio diferențiere în­tre universitățile din Petroșani sau Oradea și cele din Cluj, Timișoara, Iași sau Bu­cu­rești, alocările de resurse făcându-se, bi­neînțeles, în același spirit.

În al treilea rând, foarte mulți pleacă de la ideea că lucrurile nu sunt de fapt foarte grave. Că totul e reversibil. Că, tot așa cum PSD și Adrian Năstase au pierdut alegerile din 2004, așa va păți și USL la următoarea rundă electorală. Ceea ce se pare că mulți nu realizează este faptul că, între timp, se schimbă și regulile jocului și chiar arbitrii. Și în interior, și în ex^­te­rior. În interior, actuala putere, dacă re­ușește să schimbe Constituția așa cum do­rește, va crea un cadru în care va împinge în derizoriu prin­cipiul separației puterilor în stat.

Alta este acum situația și pe plan extern. UE traversează o criză internă majoră. În Marea Britanie se vorbește chiar despre o ie­șire formală din Uniune, un șoc cu con­secințe greu de anticipat. Între timp, Ru­sia își impune tot mai hotărât voința în regiune. A reintegrat ferm în sfera sa de in­fluență Armenia și Georgia, a blocat apro­pierea dintre Kiev și Bruxelles și a erodat semnificativ poziția Statelor Unite de actor major în Orientul Mijlociu. Între timp, și China și-a intensificat prezența în Europa Centrală și de Est. Efectul politic combinat e acela că liderii de la București, Sofia și Budapesta cred că au acum o mar­jă de manevră mult mai largă în a res­pinge atenționările venite de la Bruxelles sau Washington, cauzate de derapajele în ceea ce privește statul de drept.

Ceea ce prea puțini par să realizeze în Ro­mânia e faptul că apartenența noastră la sfera occidentală nu e deloc un dat per­petuu. La începutul anilor ‘90 nu era nici măcar previzibilă. În nici un caz pentru România și Bulgaria. A fost posibilă doar datorită unei conjuncturi favorabile spe­ciale: influența dominantă politică, eco­no­mică și militară a Occidentului și slăb­i­ciunea Moscovei în perioada Elțîn. Dacă ro­lurile se inversează, așa cum pare să se întâmple astăzi, nimic nu e imposibil și nici ireversibil. Ar trebui să ne gândim mai mult la asta, atunci când ne așteptăm ca întotdeauna să vină cineva din afară să ne salveze în ultimul moment, când lu­crurile o iau razna la București. //