Sfârșit de capitol pentru Pax Americana?

E foarte posibil ca, într-un timp nu îndelungat, SUA să nu mai fie nici o putere atlantică și nici una pacifică, urmând a fi înlocuită de China nu doar în Asia, ci probabil și în America de Sud și, în mare parte, decuplată de o Europă care va trebui, într-un fel sau în altul, să acomodeze o Rusie evident mult mai potentă în plan militar.

Alexandru Lazescu 22.11.2016

De același autor

 

O unică poziționare geografică a permis Statelor Unite să-și asume simultan atât statutul de putere atlantică, cât și pe acela de putere pacifică. Deși mult mai reticent decât fostele administrații Clinton și Bush de a in­ter­veni în exterior, în spiritul Pax Americana, instituită în perioada postbelică și, mai ales, după 1990, al că­rei element central era ace­la de consolidare și de ex­pansiune a ordinii liberale la nivel mondial, Barack Oba­ma a promovat totuși două instrumente majore ca ancore nu doar comerciale, ci și geo­po­litice care să completeze componenta de securitate a sistemului de alianțe din Eu­ropa și Asia în care Washingtonul joacă un rol major: e vorba de TTIP, acordul de investiții și comerț dintre America și Eu­ropa, și TPP, echivalentul său pentru zona Pacificului. Acum ambele aranjamente par complet compromise, cu toate că, spre de­o­sebire de TTIP, care este încă, tehnic vor­bind, în curs de negociere, TPP este deja semnat de țările membre. Problema e că TPP a fost vehement atacat și din dreapta, de către Trump, și din stânga, de către Ber­nie Sanders, și majoritatea liderilor din Congres sunt convinși că este un „acord mort“. Iar TTIP are șanse cvasi-zero de fi­nalizare. Și peste ocean, dar și în Europa exis­tă astăzi o opoziție mioapă chiar față de ideea în sine a unui astfel de acord. Pe considerente absolut minore, pe care le-am văzut prezente, la fel de miop, și în Ro­mâ­nia. Or, așa cum arată lucrurile în pre­zent, sunt bune motive să credem că e foar­te posibil ca, într-un timp nu nea­pă­rat îndelungat, America să nu mai fie nici o putere atlantică și nici una pacifică, ur­mând a fi înlocuită de China nu doar în Asia, ci probabil și în America de Sud și, în mare parte, decuplată de o Europă care va trebui, într-un fel sau în altul, să aco­modeze o Rusie evident mult mai potentă în plan militar.

 

Ceea ce numim ordinea liberală a fost o construcție postbelică, sub leadership american, care a plecat de la două obiective ma­jore: crearea unui sistem global de comerț liber și o rețea de alianțe, cu America în centru, care să asigure se­cu­ri­tatea globală. Cele două componente sunt strâns corelate. În perioada sa de maximă înflorire, Republica Venețiană, cea mai importantă putere comercială a vremii din Mediterană, a înțeles că un sistem mi­litar companion, care să asigure se­cu­ritatea rutelor comerciale, este indis­pen­sa­bil. O vizită la Muzeul Correr, din piața cen­trală din Veneția, ilustrează foarte bine acest element esențial. Această ordine glo­bală americană, astăzi criticată, chiar dia­bolizată de mulți, a generat totuși cea mai prosperă perioadă din istoria omenirii. Sigur că America a fost unul dintre marii be­neficiari. Însă au fost multe alte țări ca­re au avut poate mai mult de câștigat de­cât Statele Unite. În primul rând, Ger­ma­nia și China, principalele două puteri ex­por­tatoare ale lumii. Dar și alte state din Asia, spre exemplu, Coreea de Sud, sau chiar din Africa.

 

„Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se întâmple!“, zice un bine cu­noscut avertisment, pe ca­re avem toate șansele să-l vedem în viitor verificat în practică. Deși prosperitatea și libertatea de care se bu­cură astăzi europenii nu ar fi fost posibile fără Ame­rica, există pe continent, cu precădere în țări ca Fran­ța și Germania, pu­ter­ni­ce curente antiamericane, unele de-a dreptul isterice. Washingtonul și-a asumat arogant și abuziv rolul de „jan­darm mondial“, spun exponenții aces­tui punct de vedere, în timp ce marile cor­porații de peste ocean, cu precădere cele din zona de tehnologie, sunt văzute drept niște „prădători agresivi“ care tulbură li­niștea „economiei sociale de piață“ de pe vechiul continent. Ei bine, și cei în cauză, dar și noi, ceilalți, e posibil să descoperim în curând cum ar putea arăta fie o „dezor­dine globală“ (poliția nu e probabil nea­părat simpatizată, dar probabil nimeni nu și-ar dori să ne apărăm singuri atunci când ieșim pe stradă !), fie o nouă ordine globală, de pildă, una „chinezească“.

 

O Europă adesea foarte critică față de Sta­tele Unite a luat drept un dat pe termen nedefinit umbrela de protecție a acestora și, scrie Robert Kagan în Financial Times, nu a realizat cât de lipsit de egoism, cât de anormal din perspectiva com­por­ta­men­tului standard al unei națiuni a fost cel american după Al Doilea Război Mondial. „Nimeni în istorie nu-și mai asumase pâ­nă atunci asemenea răspunderi enorme pentru un beneficiu relativ minor. Statele Unite au amplasat trupe în Europa și Asia timp de 70 de ani nu pentru a se pro­teja ele însele, ci pentru a-și proteja aliații. Având în 1945 o jumătate din în­tregul PIB mondial, ele au creat o ordine economică liberală, deschisă, care a per­mis și celorlalți să prospere și să poată in­tra în competiție. Au promovat de­mo­crația, cu toate că nu în puține cazuri ali­ații democrați au fost mai in­de­pen­denți, mai incomozi decât regimurile dic­tatoriale pe care le-au înlocuit.“

 

Acum, după victoria lui Donald Trump, sub stindardul „Ame­rica First“, tot acest în­treg curs este pus fundamental în dis­­cuție. Dacă începi să privești lucrurile din­tr-o perspectivă mai îngustă, mai mer­can­tilistă, renunțând la vechea vi­ziune stra­tegică, ce interes ar avea Ame­ri­ca să se opună dorinței principalelor două puteri revizioniste, China și Rusia, de a-și defini propriile lor sfere de interes? În par­ti­cu­lar, în cazul Europei Centrale și de Est, ca­re, în definitiv, au părăsit această sferă de interes doar în urmă cu un sfert de veac. În fond, nu ar fi decât o re­în­toarcere la principiile dominante ale po­li­ticii externe americane din anii 1920 și 1930, pe care nu doar Donald Trump, ci și personalități proeminente din zona aca­demică, adepții așa-numitului „off-shore balancing“, o promovează de o bună bu­cată de vreme.

 

Este interesant de observat că, se­sizând opor­­tunitatea, exprimată simbolic de imi­nen­ta denunțare la Washington a TPP, Chi­na a pro­pus imediat o alternativă la aces­ta, un larg acord comercial care să cu­prindă spațiul Pacificului, cu Asia și Ame­ri­ca de Sud ca părți componente, cu Chi­­na în centru și, evident, fără Statele Uni­te. Aflați chiar în aceste zile la Lima, în Peru, la reuniunea la vârf a Asia-Pa­cific Eco­nomic Cooperation Forum, pre­șe­din­te­le chinez Xi Jinping și Vladimir Putin au con­venit să sprijine împreună cons­ti­tuirea unui spațiu de comerț liber în zona Asia-Pa­cific. Ceea ce înseamnă că, de fac­to, in­fluența americană în regiune va fi ma­siv ero­dată nu doar în plan geopolitic, ci și comercial, corporațiile americane ur­mând a fi substanțial afectate, deși ad­ver­sarii acor­durilor comerciale din Statele Unite, în frunte cu Trump, nu par să rea­lizeze acest lucru. Paradoxal, dar chiar țări din așa-numita „anglo-sferă“ ar pu­tea să fie nevoite să se îndepărteze de Wa­shington. De pildă, Australia, care, luând act de do­rin­ța de retragere strategică a Ame­ricii din Asia, va trebui să se apropie de China. Sau Marea Britanie, unde, în ciu­da de­cla­rațiilor pline de simpatie pro-Brexit ve­ni­te din tabăra lui Trump, Gu­vernul May es­te totuși conștient că po­li­tica explicit pro­tec­ționistă și anticomerț glo­bal asumată în campanie de preșe­din­tele ales vine fun­damental în coliziune cu obiectivul stra­te­gic al țării care, după des­prinderea de Eu­ro­pa, și-a propus să de­vină un campion chiar al cauzelor re­jectate ferm de noua ad­ministrație ame­ricană. Așa că, din acest punct de vedere, paradoxal, China se pro­fi­lează drept un partener natural pentru Lon­dra, mai de­grabă, decât America.

 

Aceste masive prefaceri geo­po­litice ne găsesc în România ne­pregătiți, nesiguri, vulnerabili. Inclusiv discuțiile din spațiul public se ocupă preponderent de mize minore, care ar putea deveni, brusc, peste noapte, complet nerelevante din cauza unui context extern extrem de fluid. Se discută intens despre cine este ares­tat de DNA, despre speculațiile pri­vind sprijinul „serviciilor“ pentru USR și despre iluzoria variantă de înlocuire a ve­chii clase politice cu una nouă, „nepătată și competentă“. Problema e însă că nu pa­re să existe acum niciun lider politic la vârf care să dea senzația că știe ce să facă în aceste momente de prefaceri geopolitice majore.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22