De același autor
Într-unul dintre articolele care analizează impactul victoriei lui Donald Trump, săptămânalul The Economist, este de părere că „America nu a votat atât pentru o schimbare a partidului la putere, cât pentru o schimbare de regim“. O remarcă făcută la BBC în suita de analize postelectorale, aceea că „avem un președinte american care e mai aproape de Putin decât de NATO“, scoate în evidență unul dintre elementele importante care par să confirme acest tip de ipoteze radicale. Acest sentiment există, de altfel, și în Europa. Liderii de pe continent par puțin pregătiți să gestioneze consecințele unei posibile schimbări radicale de poziție la Washington în chestiuni esențiale care țin de politica externă și de securitate a Americii.
Una dintre puținele luări de poziție la nivel înalt care exprimă în mod real starea de spirit de pe continent este cea a lui Jean-Claude Juncker, care a avertizat că alegerea lui Trump riscă să pună în discuție legăturile UE cu Statele Unite de o manieră „fundamentală și structurală“. Însă până și exponenții curentului antiamerican de pe continent, mai ales din Franța și Germania, par debusolați acum, când se văd confruntați cu perspectiva foarte reală a unei replieri semnificative a Americii din aranjamentul de securitate din Europa. Pentru că, mai ales după Brexit, europenii sunt conștienți că se află într-o poziție extrem de dezavantajoasă în a negocia o nouă formulă de securitate cu o Rusie agresivă, determinată, care obține victorie după victorie în implementarea agendei sale de demantelare a statu-quo-ului geopolitic instituit după 1989, în coordonatele unei Pax Americana. După ce a blocat Ucraina prin insurgența din regiunea Donbas și a anexat Crimeea, după ce a revenit în forță ca un actor major în Orientul Mijlociu, marginalizând America lui Obama, iată că Rusia a obținut încă două victorii de etapă importante, prin recâștigarea unor poziții de influență privilegiate după alegerile din Republica Moldova și din Bulgaria, în dauna Occidentului.
Ne aflăm astăzi în situația în care, practic, tot frontul NATO de Sud-Est este prăbușit. Există doar în plan teoretic, cu guverne cu simpatii declarat pro-rusești la Sofia, la Budapesta, la Bratislava, și cu o Turcie care se îndepărtează tot mai mult de „aliații din Europa“, în timp ce se apropie de Rusia. E drept că Erdoğan a salutat victoria lui Trump, dar a făcut-o probabil pentru că vede în asta un semnal al unei retrageri și mai accentuate a Americii din spațiul său de interes, Orientul Mijlociu și Balcanii. Cert este că, în general, viitorul NATO este în acest moment departe de a fi unul asigurat, în condițiile în care chiar Trump a declarat în campanie că i se pare o organizație „depășită“, în timp ce Michael Flynn, posibil consilier pe securitate națională, nu consideră existența sa o necesitate absolută, iar Newt Gingrich, un potențial secretar de stat, declara relativ recent că nu vede de ce ar trebui activat Art. 5 din tratatul Alianței, dacă Estonia (pe care a descris-o drept „un fel de suburbie a Sankt Petersburgului“) ar fi atacată de Rusia.
Este interesant de semnalat faptul că printre cei care au salutat victoria lui Trump au fost Adrian Năstase și Ion Iliescu. Motivul este simplu. Ei speră, cu îndreptățire, că epoca în care America a fost campionul global al unor valori definitorii pentru democrația liberală a luat sfârșit. Și Trump a fost destul de explicit din acest punct de vedere. Ceea ce înseamnă că e foarte puțin probabil ca Washingtonul, prin ambasada de la București, să se mai pronunțe de acum înainte în chestiuni interne legate de lupta anticorupție sau de stat de drept. Iar aceasta este doar una dintre consecințe. Cealaltă este însuși viitorul statut al Europei de Est, care tinde să devină din nou incert. Cu o Europă măcinată de crize și complet descoperită în plan militar în absența umbrelei de securitate a SUA, cu o Americă care se declară tot mai puțin interesată de regiuni pe care nu le consideră relevante din perspectiva interesului său național și cu o Rusie hotărâtă să-și refacă trecuta sa sferă de influență, nimic nu mai este bătut în cuie.
În America, practic, centrul politic s-a prăbușit. Avem un clivaj major între un segment radicalizat de dreapta și unul progresist care, după înfrângerea lui Hillary Clinton, se va deplasa sensibil spre stânga, în direcția Sanders. Or, asta înseamnă, în bună măsură, și dispariția consensului bipartizan care a marcat întreaga politică externă americană în perioada postbelică. Pentru că, paradoxal, deși cele două tabere se află pe poziții ireconciliabile din multe puncte de vedere, pe această direcție există un consens: abandonarea viziunii de până acum, ai cărei piloni sunt un spațiu global de comerț și sistemul de alianțe din Europa și Asia, în planul securității. Ceea ce va duce probabil la repoziționări geopolitice majore, mai ales în cazul unor regiuni de interfață a unor interese strategice, precum Europa de Est.
