Trilaterala balcanică: doar o derivă diplomatică sau ceva mai mult de atât?

Asocierea strânsă a României cu doi dintre pionii importanți de influență ai Rusiei în regiune nu e nici pe departe semnalul pe care ar trebui să-l transmitem astăzi principalilor noștri parteneri strategici occidentali.

Chuck Hagel, șeful Pentagonului, anunța la mij­locul săptămânii trecute extinderea cooperării militare a Statelor Unite cu Polonia și țările bal­tice, ca răspuns la agresiunea Moscovei în Cri­meea. Nu se făcea nicio men­țiune referitoare la flancul NATO de sud-est, deși acesta se află în epicentrul crizei. Exis­tă trei posibile explicații: 1) e vorba doar de o scăpare, fără nicio relevanță specială, mai ales că americanii au tri­mis totuși în mod simbolic un cru­cișător în Marea Nea­gră; 2) de­clarația exprimă niș­te prio­rități ale momentului în ma­terie de securitate, nu diferențe de sub­stanță; 3) Washingtonul are rezerve reale de în­cre­de­re în privința aliaților NATO din Bal­cani. Ori­en­tarea prorusă a actualului guvern socialist de la Sofia, dar și o erodare a încrederii în ata­șa­mentul prooccidental al noii puteri de la Bu­curești ar putea fi argumente în acest sens.

Ultima ipoteză are darul să ne pună serios pe gânduri, în contextul crizei din Ucraina, dar nu ar trebui să ne surprindă peste măsură. Cu atât mai mult cu cât, iată, decizia lui Victor Ponta de a participa la Ruse la o întâlnire tri­partită alături de Bulgaria și Serbia nu face de­cât să întărească astfel de dubii, dacă ele exis­tă. În timp ce miniștrii de Externe din 12 țări din centrul și nordul continentului (Grupul de la Vișegrad plus așa-numitul Grup nordic) so­licită în termeni fermi consolidarea legăturilor cu Republica Moldova și Georgia și sprijinirea Kievului prin trimiterea unei misiuni de observatori UE în Ucraina, declarațiile pe acest subiect exprimate cu prilejul reuniunii de la Ruse sunt o simplă înșiruire de ge­ne­ra­li­tăți din care lipsește orice ac­cent critic la adresa Mos­co­vei. În deplin contrast avem, de cealaltă parte, poziția ex­primată de președinta Li­tua­niei, Dalia Grybauskaitė. Într-o declarație preluată extensiv în presa ro­mâ­nească, ea avertiza că Rusia încearcă să re­de­se­neze frontierele celui de-al doilea război mon­dial și că „după Ucraina va urma Re­pu­bli­ca Moldova, iar după Republica Moldova alte ţări“.

În acest moment este neclar dacă reticența pre­mierului față de o condamnare mai ex­pli­cită a agresiunii rusești din Ucraina se da­to­rea­ză confuziei din MAE, lipsei sale de ex­pe­riență și înțelegere în materie de politică ex­ternă sau este parte a unei strategii deliberate de reorientare graduală către alte azimuturi a actualei puteri. Ultima ipoteză nu este lipsită de susținere. Anul trecut, în decembrie, pri­mul ministru spunea că în 2014 trebuie să „re­gândim relațiile cu Rusia“, iar recent Cons­tan­tin Niță, ministrul Economiei, ne anunța en­tu­ziast: „chinezii vor veni peste tot!“.

E drept, Victor Ponta nu s-a dus probabil la Ru­se pentru a transmite astfel de semnale în exterior, ci mai degrabă pentru a încerca să con­solideze un fel de front comun balcanic (o replică la Grupul de la Vișegrad, după cum se exprima premierul) în fața criticilor severe și repetate venite de la Bruxelles la adresa Bu­cureștiului și Sofiei. Însă momentul nu putea fi unul mai prost ales, din perspectiva per­cep­țiilor Washingtonului și a altor capitale euro­pe­ne importante. Asocierea atât de strânsă cu două țări văzute drept pioni importanți ai Moscovei în regiune (în cazul Bulgariei, mai ales după venirea la putere a guvernului so­cialist condus de Plamen Oreșarski) nu poate fi aplaudată nicidecum, în contextul celor mai încordate relații dintre Occident și Kremlin din ultimii 25 de ani.

Belgradul este în acest moment cel mai im­por­tant punct de sprijin al Moscovei în Bal­cani. Mai ales după ce Tomislav Nikolić a de­ve­nit președinte, colaborarea bilaterală a de­venit extrem de extinsă. „Singurul lucru la ca­re țin mai mult ca la Rusia este Serbia“, de­cla­ra Nikolić cu prilejul unei vizite oficiale la Mos­cova. În aceste condiții, nu e de mirare că rușii au ajuns să dețină, prin Gazprom, o pondere dominantă în sectorul energetic al Serbiei, au împrumutat guvernul de la Belgrad cu un miliard de euro pentru echilibrarea bu­ge­tară și se consolidează și legăturile bi­la­terale pe plan militar.

Bulgarii și sârbii au fost cei care au torpilat ma­siv proiectul Nabucco (aderând în schimb la cel sprijinit de Rusia, South Stream) care ar fi permis diversificarea aprovizionării cu gaze naturale a Europei. O depeșă Reuters de anul tre­cut făcea trimitere la un document con­fi­dențial al guvernului de la Belgrad conținând transcrierea unei discuții între oficiali ame­ri­cani și sârbi, în care „Statele Unite atrăgeau atenția asupra influenței politice pe care o ob­ținea Moscova controlând resursele ener­ge­tice în Serbia și în întreaga regiune și își ex­primau rezervele față de beneficiile eco­no­mice reale ale proiectului South Stream“.

În aceste condiții, intrarea României într-o even­tuală asociere regională (Victor Ponta a avansat ideea Trilateralei de la Craiova!), care din start pare mai apropiată de interesele Ru­siei decât de cele occidentale, nu e nici pe departe semnalul pe care ar trebui să-l trans­mi­tem astăzi principalilor noștri parteneri stra­tegici. Dacă e vorba de o gafă, atunci sunt re­gretabile și îngrijorătoare amatorismul și lipsa de direcție și înțelegere a dinamicii geo­str­a­tegice a momentului de care dă dovadă di­plo­mația românească. Dacă avem de a face cu altceva, atunci e și mai grav. //