De același autor
Indraznesc sa incep cu niste citate din scrierile a trei oameni care, la vremea la care scriau, aveau, fiecare, 34, 29, respectiv 40 de ani. Dintre acestia, insa, unul cel putin este nume odios. Epocile difera, desigur, dar nu e vorba decat de vreo 300 de ani - suntem in "modernitate". Cei trei oameni sunt astazi nume celebre ale modernitatii. Unul dintre ei e socotit un parinte al modernitatii; altul - un geniu rau, iar celalalt ramane unul dintre marii criminali ai omenirii. Cum de-i pun la un loc? Voi incerca sa va conving.
Sa urmarim putin citatele: "In momentele mele libere, faceam cursuri de muzica cu corul de la Lambach si aflam acolo ocazia de a ma imbata cu ritualul magnific al sarbatorilor religioase. Ce putea fi mai firesc decat faptul ca statutul abatelui reverend mi-a aparut atunci ca un ideal demn de cele mai mari ravne?(…) Pentru prima oara in viata - aveam 11 ani - ma asezasem in opozitie. Nu voiam sa fiu functionar. Nici discursurile, nici severitatea imaginilor care-mi erau infatisate nu puteau sa-mi infranga rezistenta. Nu voi fi functionar, nu si nu! Degeaba incerca tatal meu sa trezeasca in mine aceasta vocatie prin zugravirea propriei vieti. Imi venea sa vomit numai cand ma gandeam ca as putea fi intr-o buna zi functionar intr-un birou, unde n-as putea sa-mi controlez timpul, ci as fi obligat toata viata sa completez formulare.(…) A trebuit sa invat". Apoi: "De aceea, draga tata, (…) permite-mi sa-mi analizez situatia in acelasi mod in care vad viata in general, ca expresia unei activitati spirituale care se manifesta in acelasi timp in stiinta, in arta, in viata privata. (…) Natura spiritului este intotdeauna insusi adevarul (…)". In fine: "De indata ce am terminat acest ciclu de studii, la capatul caruia esti de obicei primit in randul celor docti, mi-am schimbat complet gandirea. Caci eram stanjenit de atatea indoieli si erori, iar singurul folos pe care-l aflasem incercand sa ma instruiesc era ca-mi descoperisem din ce in ce mai mult ignoranta. (…) Si aveam o extraordinara dorinta sa invat sa disting adevarul de fals, pentru a-mi putea evalua actele in mod clar si pentru a inainta sigur pe mine in viata".
Sa vedem ce au in comun aceste texte: in primul rand, intentia autobiografica; sunt scrieri la persoana I. Apoi, plasarea lor in perioada de formare a personalitatii intelectuale, scoala. In ultimul rand, modulata diferit, desigur, o opozitie fata de "dat" si un entuziasm de a-l inlocui cu ceea ce am putea numi "cucerit" mai degraba decat dobandit. Daca vreti, scuturarea de giulgiul protector al instructiei conceputa de "altii", in favoarea unei nasteri spirituale fara model. Desigur, diferente importante separa aceste trei relatari ale unor momente-cheie din vietile naratorilor: in cazul primelor doua texte, exista o magie sacra (religia, respectiv "activitatea spirituala") care stapaneste la fel de deplin ca idealul puritatii epistemice din ultimul text. Dar, e clar, desi primul text nu expliciteaza termenul, "adevarul" este ceea ce vizeaza toate aceste trei marturii. Iar invatatura intru adevar nu poate incepe decat ca o decizie suprema, individuala, eventual iluminata spiritual, in raspar cu toate actele de pana atunci ale protagonistilor. Desigur - iar - in cazul ultimului text constatam influenta unei intelepciuni (acel "stiu ca nu stiu" socratic) care le lipseste celorlalte. Dar pana si aceasta constiinta este mai degraba pozitiva si tot "magica", pentru ca indruma spiritul la fel de rapid si sigur ca magia sacra tematizata de primele doua texte. Daca oamenii acestia simt la fel, de ce sa-i cenzuram pe unii dintre ei?
Astfel de revelatii se gasesc abundent in istoria culturii europene moderne. Ca si de-a lungul istoriei Europei crestine, cu diferenta simpla ca, daca misticii sunt sorbiti de Unu, modernii sorb ei, ca Unu autorevelat, lumea. Nu asta e important. Problema este ca, in mod curios - la prima vedere -, relatarea lor este, in unele situatii, supusa cenzurii. E adevarat, acum exista Internetul, de unde, de altfel, am si preluat citatele. Ultimele doua sunt extrase, insa, din opere care pe teritoriul romanesc sunt cel mult colportate, fara ca ele sa primeasca oficial accesul la lectura. "Piata de idei" romaneasca are tabuuri, iar tabuul pare sa functioneze, ca inorice situatie asemanatoare, ca un bumerang pentru cei care-l instituie. Pentru ca, atunci cand supui cunoasterea unei cenmorale, dovedesti ca n-ai incredere insimtul critic al cititorului care, la randul lui, va ajunge sa-i diabolizeze pe cenzori. Dintre cele trei texte de mai sus, primul parte dintr-o opera interzisa, cel de-aldoilea dintr-o opera desconsiderata si condamnata, abia ultimul avand parte de traduceri recente si de unele comentarii, cel mai adesea tehnice si ferecate intr-un cerc de competente stricte.
Cuvinte stigmatizate
De ce anumite opere sunt cenzurate si altele nu, cu toate ca elemente comune in configuratia motorului lor se gasesc din plin? Pentru ca asupra unora dintre autorii lor planeaza un pacat: cel al crimei. Astfel, cuvintele celor din urma poarta stigmatul dracesc al mortii, iar noi, oamenii supravietuitori, le eliminam. Ne facem ca ele nu exista. Nu gesturile criminale ale autorului, ci cuvintele lui insusi poarta vina de a fi (fost). Nu e numai atat. Atunci cand Michel Foucault a publicat, in 1973, studiul cutremurator intitulat Moi, Pierre Rivière, ayant égorgé ma mère, ma sœur et mon frère(pretext a doua filme ulterioare, dintre care ultimul tocmai a rulat la cinematograful "Elvira Popescu"), ucigasul condamnat in 1835 nu a fost mai putin criminal decat cei ale caror scrieri sunt interzise astazi. Dar era vorba despre un taran din Normandia, astfel ca gestul editorial (dar si psihanalitic) al lui Foucault n-a avut parte de oprobriul societal (mare cuvant) la care un gest asemanator a fost supus in Romania in momentul publicarii uneia dintre operele din care am extras citatul de mai sus. Iata, asadar, ca avem crime scuzabile si crime nemotivate. In ultimul caz, tot ceea ce a spus acuzatul de-a lungul timpului se intoarce impotriva lui ca dovada a premeditarii si, odata cu disparitia sa fizica, ii radiem si cuvintele publicate. Pentru ca ele nu pot fi obiect al cunoasterii, ci doar corp delict.
De ce? De frica. Cu cat o cultura e mai mica, cu cat influenta ei este mai restransa, cu cat produsele ei sunt dispretuite de fapt (in ciuda unor sufragii efemere), celor care ii dau voce li se face frica. Decat sa avem curajul de a investiga spiritul modernitatii citind operele care au facut modernitatea nu numai in bine, ci si in rau, asa cum o stim si cum unii dintre noi au trait-o, mai degraba condamnam repede si trecem mai departe. Mai bine uitam, cat mai repede, desi uitarea se face in detrimentul cunoasterii.
Esecul interzicerii cartilor
Recent, au aparut doua carti traduse in limba romana, din spaniola si franceza, care ar putea destabiliza pacea spiritului nu se uita niciodata in el, ci numai inasi in sus: un jurnal al lui Che Guevara si primul volum din Contraistoria filozofiei Michel Onfray (Polirom, 2008). In cazul filozofului francez, impactul unei gandiri care acuza "platonizarea" culturii europene din ultimul mileniu nu poate crea prea multe temeri; cine stie ce inseamna sa denunti filozofia europeana "a invingatorilor" prin scoaterea la lumina, in contrapartida, a unei alte imagini a gandirii antice, repusa in contextul unei epistemologii a practicilor cotidiene de dinaintea "victoriei crestinismului"? Cu toate ca, pentru a masura putin convergenta dintre gandirea crestina si cea neoplatoniciana, ar fi de ajuns lectura exceptionalelor dialoguri ale lui Nicolaus Cusanus aparute recent in volum: Pacea intre religii Despre Dumnezeul ascuns (Humanitas, 2008). In cazul lui Che, poate condamnagestului editorial al editurii Poliromn-arfi intarziat, daca aparitia traducerii ar fi fost mai timpurie. Acum, insa, cand pana si Oana Zavoranu apare la televizor cu un tricou imprimat cu (aceeasi) fotografie a Comandantului, protestul ar avea ceva derizoriu in el.
Dar, oricum am lua-o, asumarea de catre cultura romana a descoperirii unei istorii dincolo de bine si de rau (adica "asa cum a fost") se lasa asteptata. Orice cultura care interzice carti este una a esecului. Imi amintesc de ziua in care unei echipe a OTVului i-a fost interzis accesul in salonul de onoare al Institutului Francezpe motiv ca acolo apare generalul Plesita. O cultura nu se poate elibera de complexe decat dandu-si voie la libertatea cunoasterii istorice independent de bine si rau. Dar ce spun eu, o cultura! O societate. Niste oameni care trebuie invatati sa-si lase fantasmele, negre sau albe, la usa care desparte privatul de public si ca revelatia poate fi o cunoastere, dar numai personala, in vreme ce intruziunea "muzicii sacre" in cunoasterea istorica inseamna boala sigura. Citatele din Hitler, Marx si Descartes (in aceasta ordine inserate) cred ca ma confirma indeajuns.
(Subtitlurile apartin redactiei)
