De același autor
Americanul Arnold Berleant scrie, intr-un articol publicat in 2003, ca "experienta insasi nu este niciodata pura, ci conditionata istoric si cultural". Intentia articolului este sa demonstreze dimensiunea de inconstient cultural a oricarei experiente estetice si, in cele din urma, a multor alte experiente intime. Berleant este ceea ce s-ar numi un culturalist. Adica un intelectual care, in descendenta, pe de o parte a lui Nietzsche, pe de alta a etnologiei, antropologiei, care descind la randu-le din secolul al XVIII-lea, crede ca sistemul nostru de orientare in lume nu are aproape nimic innascut, ci construit. Viziunea culturalista este, recunosc, nu numai demistificatoare, ci demitifianta. Pentru un culturalist, memoria insasi e conditionata cultural; ea nu are un continut independent de relatiile individului, trup si suflet, cu lumea prezentului.
Fac toata aceasta introducere pentru a incerca sa limitez pagubele unor discursuri autiste pe marginea ideologizarii unei parti - grup, gasca, nu stiu - a tinerilor intelectuali români. Lucrurile se cunosc. Unii, cu o memorie a comunismului determinata de experiente-limita, constata absurdul "revenirii stangii", in vreme ce ceilalti, absurzii, incearca o tactica de hartuire a primilor. Asta pentru ca, desigur, de partea unora este prestigiul consolidat in decenii, de partea celorlalti doar tineretea activista, dar inecata in babilonie mediatica. Or, cred ca aceasta asa-zisa ideologizare are cateva cauze culturale pe care, odata gasite, le vom putea vedea ca sursele unei evolutii firesti, iar pe cei care s-ar fi lasat prinsi in mrejele stangii ii vom putea vedea dincolo de culorile aprinse ale cate unui crez aberant.
România vie este, din 1990, anticomunista. E drept, nu anticomunistii au facut jocurile politice, dar ei s-au auzit mereu, din Piata Universitatii, din studioul televiziunii in care Iliescu marturisea, fatal pentru el, ca nu crede in Dumnezeu, din reviste, mai apoi de la televizor. De la inceputul anilor 2000, generatia comunismului optzecist, a celui de soia si de Pif, nu de gratii si colectivizare, s-a facut mare. A terminat facultati, s-a apucat sa citeasca. Desigur, cultura ei de idei s-a facut, initial, in jurul editurii Humanitas. Dar a mai aparut ceva: activismul. Cuvantul suna, cum spunea cineva candva, "ca dracu’". Totusi, cuvintele nu-si pot pastra la infinit aceleasi incarcaturi: stanga nu poate ramane la infinit rosie, dreapta verde, homosexualii niste diavoli mici carora trebuie sa le aratam crucea, unii afaceristi buni si altii rai. Orizontul cultural al tinerilor nostri, care au apucat sa intre in biblioteci straine unde Marx si compania nu putrezesc degeaba, unde, altfel spus, cartile nu ocupa locuri ierarhizate - tocmai pentru ca au aparut si sunt pastrate de o lume libera - nu mai poate fi acelasi ca al unui student din anii ‘80 care citeste fascinat Jurnalul de la Paltinis.
Din pacate pentru unii, nici memoria nu ramane aceeasi. E la fel de vie ca trupul si sufletul care o gazduiesc. Memoria pastreaza, da, dar ea insasi nu se pastreaza. Se schimba. Isi schimba configuratia culturala. In 2007, in România, tii minte alte lucruri decat in 1987. Nu numai altele, dar si altfel. Impactul consumismului e foarte mare asupra noii generatii: ascetismul nu mai poate fi socotit automat o virtute, chit ca, in anumite situatii, este. A consuma presupune a trai printre si cu cat mai multi oameni, calatorii, absorbirea unui numar mare de informatii, o anumita dinamica. Activismul presupus de sacerdotiu este cu totul altfel decat cel al consumului. Primul inseamna repliere, celalalt, desfacere. Primul e profund, celalalt, intins. Cele doua activisme nu pot fi ierarhizate valoric. Astazi, primul dintre ele este cel mai adesea reactiv; a nu avea telefon celular e o reactie la excesul de telefoane celulare; nisa reprezinta o alternativa la mainstream, dar consumismul incearca sa le cuprinda pe ambele.
Dar vreau sa ajung mai departe: stangismul constatat astazi la unii dintre intelectualii români nu este unul ideologic, ci unul cultural. Intelectualul de stanga din România face sa se confrunte doua modele de actiune. Primul este cel al celor doua activisme despre care am vorbit. Un altul este bibliografic si despre el voi vorbi acum.
O mare greseala este aceea de a confunda esteticul cu eticul sau cu spiritualul. Nu citesti o carte, fie ea si de idei, pentru ca iti spune adevarul, ca si cum adevarul ar fi un obiect de descoperit, o data pentru totdeauna. O citesti si pentru ca iti place si iti place pentru ca esti configurat cultural intr-un anume fel. De pilda, in cazul culturii literare franceze, este clar ca ceea ce o structureaza de doua sute de ani e ideea de revolutie. De ruptura. De o parte a ei stau: conservatorii, nostalgicii ordinii, ai rationalitatii carteziene, istoricistii, sorbonarzii, retoricienii (ajunsi formalisti, structuralisti, unii dintre ei); catolicii, neotomistii, adeptii civilizatiei asa cum a fost ea descrisa de Norbert Elias. De alta, stau revolutionarii, nihilistii, artistii rupturii, ganditorii evenimentului, epistemologii paradigmelor, imanentistii. Secolul XX a fost unul oarecum secetos pentru primii, bogat pentru ceilalti. In beletristica, fiecare tabara isi are varfurile ei: Céline ramane un scriitor imens, mai mare decat Gide sau Malraux. Avangarda a fost insa de stanga; majoritatea pictorilor si muzicienilor, asijderea. Iar in teorie, lucrurile sunt evidente, ganditorii de stanga - pe diverse filiatii nonfranceze - au fost cei mai spectaculosi. Va trece apa pe Sena pana va reusi cineva sa-i depaseasca pe Barthes sau pe Foucault. Nici Marion, nici Michel Henry nu au reusit ca scriitori la fel de mult cum au reusit primii. Este extraordinar sa ajungi cel mai bun exeget al lui Descartes, asa ca Jean-Luc Marion, dar nu e suficient in fata autorului Cuvintelor si lucrurilor. Stanga la care ader eu nu este o ideologie si nici macar un activism; este o "stanga" de texte. O "stanga" bibliografica. Cu atat mai rau pentru cei care condamna o "filozofie" de avangarda, bunaoara cea a lui Gilles Deleuze, cu instrumente pe care aceasta nu le mai recunoaste. Nu pentru ca opera lui Deleuze le-ar fi "depasit", ci pentru ca discursul ei are cu totul alte date decat cele ale filozofiei propriu-zise, la fel, de pilda, cum poezia postmoderna nu mai poate fi privita din perspectiva canonica a celei eminesciene.
Nu stiu daca toate astea trebuie sa poarte numele de "stanga". Ramane de vazut. Cu siguranta, ele trebuiau sa poarte un nume, o eticheta de care la un moment dat nu va mai fi nevoie, asa cum nimeni nu cere, astazi, ca un televizor sa aiba lipit pe el un bilet pe care sa scrie "televizor". Nimeni nu este obligat sa ia act de aceasta "stanga" româneasca; dar, daca o face, probitatea profesionala il obliga sa inteleaga mai mult decat propriile sale optiuni ideologice il indeamna s-o faca. La urma urmei, e tot o chestiune de gestionare a propriei memorii luand act de actiunea coroziva, dar totodata inexorabila a inconstientului cultural. In sfarsit, nu stiu cat de inconstient.
