De același autor
Din angajamentele politice sau ideologice nu ramane mare lucru - niste sentimente. In viata, esti fericit sau nefericit de acasa. Daca douazeci de ani de postcomunism n-au fost indeajuns pentru a ne da seama de evidenta aceasta simpla, daca mai credem in tranzitivitatea masiva a absolutului moral intr-o lume libera, ma tem ca nu facem altceva decat sa ne justificam dependenta fata de publicitatea propriilor noastre cuvinte. Atunci cand luam cuvantul in public, ar trebui sa stim ca niciunul, dar absolut niciunul dintre noi nu este chemat sa arate lumii - natiunii, etniei, genului etc. - calea. Si ca niciodata atare luare de cuvant nu e dezinteresata.
Intr-o lume complexa, povestile devin mai modeste, impactul lor se reduce, numarul lor se multiplica, patosul literar cedeaza - rezonabil - loc notatiilor seci si scurte. Nu, nu e vorba de literatura. In literatura, lucrurile stau altfel, si anume asa cum le descrie Gide, in jurnalul sau recent aparut la Cartier: "Asa ca, in timp ce Valéry exclama: "Il reneg pe Dumnezeu, pe Hristos si pe Sfanta Evanghelie", Brémond se extaziaza: "Ce importanta are semnificatia acestor cuvinte? Nu ma intereseaza decat sunetul lor. E divin"". Pentru ca, desigur, limbajul trebuie adapatat realitatii, nu invers. La noi, unii intelectuali tin cu dintii de conflict, de polarizare, de drama. Care, atunci cand constata decaderea pateticului (cum ar spune Oscar Wilde), se incapataneaza sa patetizeze, ca de pilda Traian Ungureanu, care scrie in ultimul sau articol din Idei in dialog: "Prima victima colaterala a acestui proces regresiv a fost demult desemnata si va fi eliminata fara intarziere. Grupul intelectual al dreptei - asa-numita echipa reactionara si profascista tutelata de trioul Patapievici, Liiceanu, Tismaneanu - va fi amutit sau marginalizat". Iar tinerii stangisti vor fi platiti de patronii politici in slujba carora s-au angajat, tocmai de aceea - incheie TRU cu aerul ca stie el ce spune.
Acesta - sau si acesta - este contextul in care a avut loc, cu o saptamana inaintea alegerilor generale, in organizarea Centrului de Analiza si Dezvoltare Institutionala, dezbaterea cu tema Campania impotriva intelectualilor in viata publica romaneasca, cu participarea "profascistilor". Gazda a fost domnul Valeriu Stoica. S-a vrut o dezbatere, asadar, dar preopinentii erau absenti, cu o singura exceptie: Ovidiu Simonca. S-a vrut o dezbatere intelectuala, dar a lipsit intrebarea "filozofica": "impotriva intelectualilor", adica a cui? Noi si voi? Care noi, care voi?
Acestea sunt premisele de la care ar fi trebuit sa plece, conform unor exigente minime, pe care Horia-Roman Patapievici le formuleaza de altfel in interventiile sale la dezbaterea organizata de CADI. Citez: "Ce distinge critica civilizata de atac? E simplu: critica e intotdeauna bazata pe o obiectie rationala, adica pe formularea unui argument". Corect. Asadar, titlul dezbaterii trebuia detaliat: "Campania impotriva intelectualilor publici de buna-credinta" ar fi fost formula corecta (si nu ironizez pe nimeni). Tin sa precizez acest lucru dintr-un motiv foarte simplu: interventia lui Alex. Stefanescu despre puterea de viata si de moarte a cuvintelor (cum ar spune Sartre) trebuie extinsa asupra oricui se exercita ea in mod discretionar: a domniei sale, dar si a lui Adrian Paunescu, atunci cand a fost, in 1989, la un pas de linsaj. Tin foarte mult, din partea unor intelectuali, la proprietatea termenilor.
Recunosc existenta unor campanii de presa duse impotriva unor intelectuali. Dar, de pilda, cine poate argumenta existenta unei campanii impotriva lui Mircea Cartarescu, asa cum sustine Vladimir Tismaneanu? Daca poate, il rog s-o faca. Pe de alta parte, in aceste campanii sunt implicati alti intelectuali. Sunt citate, ca exemple negative, numele lui Ciprian Siulea, Costi Rogozanu, Caius Dobrescu, Dan Ungureanu. Aici lucrurile trebuie detaliate. Intr-adevar, nu mi se pare, din partea lui Costi Rogozanu, de pilda, foarte fericit gestul de a-i critica pe "intelectualii lui Basescu" intr-o maniera in care a facut deliciul Gabrielei Vranceanu-Firea pe Antena 3. Pentru ca optiunile politice nu ma intereseaza acum. Nici titlul lui Caius Dobrescu, citat de Gabriel Liiceanu, Fascismul domnului Liiceanu?, in contextul ideologic de azi, nu se poate spune ca ar fi fost inspirat. Nici patetismul rece, pragmatic, al lui Dan Ungureanu, pus in slujba relativizarii raului comunist nu e potrivit (mai potrivit era sa-i explice, poate, domnului Traian Ungureanu cat de profascist a fost national-comunismul lui Ceausescu, nicidecum de stanga sau "gauchist", asa cum ortografiaza in articolul sau din Idei in dialog). Ideea unui spatiu public structurat dupa modelul peluzelor stadioanelor in timpul meciurilor de fotbal poate fi mobilizatoare, dar e cea mai daunatoare. Shaftesburry, in Scrisoare despre entuziasm, o spune inca de-acum 300 de ani. Dupa articolul violent procomunist publicat in luna octombrie in Le Monde, Alain Badiou si-a pierdut orice credibilitate in fata mea: lipsa de luciditate, la un intelectual, e echivalenta cu lipsa de indemanare la un meserias.
Totusi, mi-as pune intrebarea de ce impotriva lor, a acestor tineri nu exista campanii. Nu exista campanii nici impotriva unora dintre tinerii intelectuali eminenti ai Romaniei: Eugen Ciurtin, Paul Cernat, Alexander Baumgarten, Bogdan Minca, am citat oarecum la intamplare. Asadar, de ce? Pentru ca publicitatea lor este mai mica. Foarte bine. Publicitatea lui Gabriel Liiceanu este mult mai mare; a lui Cartarescu, a lui Traian Ungureanu, a lui Horia Patapievici. De ce? In primul rand, datorita calitatii lor intelectuale. Si a anvergurii. Una nu-i alta. Nu intotdeauna anvergura este echivalenta cu calitatea, acesta este alt adevar pe care nu trebuie sa-l uitam. Oricum, nu e sigur ca acesta e singurul raspuns. Care ar putea fi altele? Aptitudinea lor retorica exceptionala - priza la un anume public. Corect. H.-R. Patapievici are un discurs de o uimitoare coerenta interna, Gabriel Liiceanu are o voce exceptionala. Dar acolo unde e sentiment, e si resentiment. Normal, nu? Cine cere si poate avea public are parte, colateral, de inamici. Pe mine, de pilda, daca ma apuc sa ma balbai in public, nu ma asculta nimeni. N-am deci prea multe sanse de a-mi face dusmani ca intelectual mediatic. Cand scriu, lucrurile se schimba intrucatva, dar putin. Doar n-o sa ma plang acum de insistenta celei sau celui numit "Gina" pe site-ul Romaniei libere, care ma critica cu malitie si adesea fara argumente de doi ani. Ce sa mai zic atunci de comentariile postate pe blogurile jurnalistilor de la Gazeta Sporturilor? Lucrurile sunt clare: atunci cand prestigiul celui in cauza e mare, inamicitiile, ura sunt proportionale, cantitativ, cu numarul de cumparatori si admiratori ai produselor intelectuale (fetisizate) ale posesorului de prestigiu. Nu e nimic de condamnat aici.
Asta nu inseamna ca e normal ca un om sa fie supus unor campanii mojice din partea cotidianului Ziua sau din partea emisiunii Sinteza zilei, de la Antena 3, asa cum li s-a intamplat lui Gabriel Liiceanu si Horia-Roman Patapievici. Sunt intru totul de acord cu revolta lor si cred ca aici institutiile de cenzura morala ale statului ar fi trebuit sa-si faca datoria. Nu si-au facut-o. Ar trebui puse si ele in chestiune. Dar nici nu inseamna ca, daca esti confruntat cu ura, trebuie sa raspunzi visceral; nu inseamna nicidecum, ba chiar dimpotriva, ca intelectualii demonizati de presa au voie sa uite, atunci cand se apara, de argument. Este, totusi, ceea ce s-a intamplat in decursul dezbaterii moderate de Valeriu Stoica si imi permit sa semnalez acum derapajele, in ordinea aparitiei lor in textul publicat de suplimentul revistei 22, din 9 decembrie. Imi rezerv pentru final o semnalare aparte.
Asadar, Valeriu Stoica scrie, referitor la campania impotriva intelectualilor: "Este vorba despre toti intelectualii care trebuie sa fie solidari ori de cate ori unul dintre ei este denigrat, calomniat, demolat in presa. (...) Atacul impotriva intelectualilor ar trebui sa genereze solidaritate, pe de o parte, in sfera intelectualilor, dar si in sfera tuturor cetatenilor Romaniei". Il rog pe autor sa prezinte argumentul si sa-l contextualizeze pentru a demonstra normalitatea solidaritatii intre intelectuali. Il rog sa ma arate cu degetul daca gresesc atunci cand, in fata unor astfel de afirmatii, raman perplex. In ce societate atacul impotriva intelectualilor a generat vreodata solidaritatea tuturor intelectualilor? Trec la interventiile domnului Liiceanu. As vrea sa stiu, referitor atat la luarile de cuvant ale sale, dar si la cea a domnului Alex. Stefanescu, in ce fel o campanie de presa anti-Patapievici dusa de Romania Mare in anii 1990 si una dusa in Observator cultural in 2005 stau pe picior de egalitate. Daca raspund prin "principial", ii rog sa revada interventia domnului Horia-Roman Patapievici in legatura cu valoarea principiului intr-o pledoarie care implica gesturi si acte personale. Il rog pe domnul Liiceanu sa argumenteze "confiscarea spatiului public" de catre acesti detractori si felul in care activitatea sa publica este afectata, astazi, in 2008. De asemenea, il rog sa ma convinga de absenta zonelor de interferenta intre activitatea sa privata, de editor, si cea dezinteresata de intelectual public, pentru care o experienta ca cea relatata in Jurnalul de la Paltinis il recomanda pe drept cuvant. Mai departe, spre culmea mirarii mele: pentru ca sunt de acord cu domnul Tismaneanu cum ca "nu poti polemiza cu lautarii", sa-mi explice domnia-sa cat din retorica articolelor lui Traian Ungureanu, prezent la dezbatere, se bazeaza pe argument? Pentru ca, daca Traian Ungureanu este unul dintre intelectualii care respecta argumentul in detrimentul "stilului", atunci eu am fost orb, nu miop si trebuie sa abandonez ideea ca, vreodata, lentilele prin care cred ca privesc realitatea imi vor fi de vreun folos. In continuarea aceleiasi mirari, mai supun atentiei cazurile: Mircea Mihaies versus Radu Cosasu si Alex. Stefanescu versus Carmen Musat.
Si acum, ultima parte a discutiei. Mi-au placut, in concertul vocal al dezbaterilor, vocile lui Mircea Toma si, principial, cea a lui Horia-Roman Patapievici. Intr-adevar, presa romaneasca e murdara. OTV, Antena 3, dar uneori si Realitatea TV sau B1 TV, tabloidele fac munca de maculare a mintii pentru castiguri banesti. N-o spun pentru prima oara. Dar, de buna seama, prestigiul meu, in comparatie cu cel al majoritatii intelectualilor participanti la colocviul de la CADI, este asemanator luminii raspandite intr-o piata publica de o lanterna, in comparatie cu cea pe care o difuzeaza un felinar. Dar ceea ce nu spun pentru prima oara este ca starea presei romanesti datoreaza ceva celor care o finanteaza: personaje indoielnice, cu foarte multi bani. Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vantu si Dinu Patriciu, alaturi de fratii Micula si de Adrian Sarbu (plecat totusi la Londra, de un an) sunt poate cei mai cunoscuti. Ceea ce mi se pare grav este tacerea defensiva cu care este inconjurata activitatea acestor oameni. Dar, surpriza, Horia-Roman Patapievici o sparge. Citez iar: "Si nu cred ca am spus totul despre diabolizarea intelectualilor daca spunem ca fruntasii PNL si PSD sunt oamenii acestei oligarhii transpartinice, ca Patriciu este unul dintre initiatorii si beneficiarii ei (...)". Ma opresc aici. Patriciu? OK, dar ceilalti? Dar Vantu, unde e Vantu? Spui FNI, spui Vlas si Vantu. Vlas a platit, OK, dar Vantu? Cum poti sa sustii argumente rationale pe jumatati, sferturi, cioburi de adevar? Aceasta este o intrebare pe care i-o adresez direct lui Horia-Roman Patapievici, in numele dialogului pe care sustine ca il poarta cu criticii dansului, pe baza argumentului rational si a adecvarii la fapte.
Cred ca societatea romaneasca nu se poate echilibra decat in conditii de luciditate si spirit autocritic. Cred ca e momentul ca apelul la sentiment, la vibratie, la lacrimi de durere sau de obida, la umori, de orice fel, sa fie recunoscut ca pernicios si descurajat. Cred ca, in 2008, trebuie sa convenim ca vremea patosului a trecut, ca avem nevoie de un etos sceptic, echilibrat, in afacerile publice. E momentul ca fiecare dintre intelectualii nostri - tineri si batrani, de stanga si de dreapta - sa-si faca, in spirit cosasian, autocritica, cu riscul de a dezvraji, de a "minti" sentimente si de a provoca, pentru ultima oara, efecte viscerale. Trebuie pornit de la sine. Nu vorbesc aici de anumiti intelectuali, ci de toti. Si eu, da, trebuie sa trec periodic prin acest examen. Nu pretind la epoche-ul fenomenologic sau la cine stie ce ironie socratica, pe care nu stiu daca sunt in stare sa le experimentez. Cred ca argumentul ramane, in acelasi timp, rational si "estetic", ca tot ceea ce e omenesc. Cred ca e normal sa avem resentimente. E omeneste. Dar, daca le recunoastem, nu facem altceva decat sa devenim mai umani, chiar daca aura noastra supraomeneasca paleste.
