De ce nu votez

De la "imnul golanilor" la "imnul messenger" sau dupa 20 de ani de politica

I. 1990-1996

"Mai bine haimana decat tradator,/Mai bine huligan decat dictator,/Mai bine golan decat activist,/Mai bine mort decat comunist." Acesta este regimul politic, in registru romantic. Scenariul e foarte simplu: revolutie, sacrificiu, rasturnarea comunismului si a comunistilor, democratizarea blitzkrieg a tarii, instalarea imediata a unui guvern de oameni patrioti, puri si anticomunisti, realizarea totala a enuntului Punctului 8 de la Timisoara, credinta in Dumnezeu, Biserica, vesnica pomenire eroilor anticomunisti din decembrie 1989, dar si a celor din ultimii 50 de ani, pedepsirea tuturor colaborationistilor, improprietarirea imediata a tuturor dezmostenitilor, restitutio in integrum a tot. Tot deodata. Votati pentru libertate, dreptate, adevar! Votul: actul politic prin excelenta, actul de acord cu si de participare la regimul democratic pe care, unanim, il dorim atat de fierbinte incat, iata, il avem. Politicul in vremuri moderne e moral, in primul rand moral. Nu altfel a fost afacerea Dreyfuss, care pecetluieste, dupa unii, nasterea intelectualului francez si a ultimei modernitati franceze.
In România, accesul la acest tip politic a fost, insa - votul din mai 1990, apoi din 1992 o demonstreaza -, limitat. Pe de o parte, cultural, pe de alta, din perspectiva psihologica. Putini din cei 23 de milioane de români aveau nevoie de libertate, democratie, alegeri libere; ceea ce le lipsea era mancarea. La fel de putini, desi cei mai vizibili, erau cei care traiau politicul in regim de fantasma. Urmare: ne-am ales cu mineriade, cu crahuri bancare, cu spolierea statului (ramas vagabond), stim.
Dupa 1992, se constituie opozitia la FSN, Iliescu, neocriptocomunisti. Partidele istorice il aleg varf de lance pe Emil Constantinescu. 1994: priviti inregistrarea, pe YouTube, a unui interviu pe care Viorel Gaita i-l ia acestuia. La misto. Loooooooool!!! Uitati un comment foarte recent la filmulet: "Omul asta n-a fost intr-un timp presedintele României??? Pai inseamna ca avem presedintii pe care-i meritam. Chestia e ca nici nu prea avem de ales".
14 noiembrie 1995: Emil Constantinescu vorbeste la inmormantarea lui Corneliu Coposu. Uitati-va, tot pe YouTube, la chipul lui Constantinescu: cata hotarare, cata rectitudine! Consecinta: cata speranta! "Pentru a face politica, este nevoie de credinta", spune cel care avea sa ingroape CD (Convetia Democratica), apoi PNT-CD, pentru ca apoi particula CD sa cada in cel mai cenusiu derizoriu, sub irizatiile de gaudent ale PNG-ului. Degradarea vietii sociale, deprecierea sistemului economic, ingroparea industriei (fapte obiective), ca si credinta in echilibrul dintre politica si moralitate (fapt subiectiv) intre 1990 si 1996 l-au propulsat pe Emil Constantinescu ca presedinte al României, iar pe Victor Ciorbea (ei, da!) prim-ministru.

II. 1996-2000

Intre 1996 si 2000, s-a intamplat in Româ­nia o schimbare de forte pe care Occidentul o traise din anii 1960: a aparut cultura de consum (televiziuni private, muzica usoara noua, branduri comerciale), care a invadat tot mai insistent scena pe care se manifesta politicul. Interviul lui Gaita cu Constantinescu ramane un vestigiu important al acestei mutatii, comparabil, pastrand proportiile, cu fotografia in care Ceausescu este surprins alaturi de Mickey Mouse, in 1970, la Washington. E drept, 1994 e inca putin prea devreme. TV Soti (singura televiziune alternativa, atunci) era un post nascut si intretinut pe considerente politice. Nationalismul, care minase societatea româneasca din 1990 incoace, incepe sa bata in retragere: UDMR ajunge la guvernare si, cu toate ca un oras precum Clujul se afla inca sub dominatia unui lider etnocentrist, figura si deciziile ridicole ale lui Funar contribuie la dezafectarea nationalismelor reciproce, antimaghiar si antiromânesc. Dar esecul lui Emil Constantinescu si al mariajului (iluzoriu) dintre politica si morala nu discreditasera politicul definitiv. Ceea ce aprindea inca imaginarul colectiv al româ­nilor era figura unui erou din popor: Iliescu actionase mereu ca o figura de plan secund, mai degraba ca "boierii" decat ca un "voda", fidel crezului ca politica este apanajul implicitului si, in consecinta, permitandu-si sa faca o multime de gafe in plan explicit (interzicerea PCR in ianuarie 1990, multumirile adresate minerilor etc.). Constantinescu era o figura "istorica", menita sa reinvie traditia in acceptiunea ei utopica de varsta de aur, dar nu reusise decat sa-l parodieze involuntar pe Cuza. Nu pentru nationalism, ci pentru atitudine a fost votat Vadim in anul lui de gratie 2000, de catre foarte multi tineri care constatau sleirea politicului in România. Dar trendul nu putea fi decat descendent: Vadim n-a castigat dreptul de balotaj in 2000 ca om politic, ci ca one man show, in fata unor alegatori care, aflati la varsta scolii generale in 1989, apucasera o copilarie si pubertate libere, dar mizerabile si asimilasera fie ca pe un model, fie ca pe un contra-model discursul parintesc despre siretenia politicii. Ori, docili, credeau in "specificul românesc" si-n democratia originala propusa de liderul de la Cotroceni de dupa 1989; ori, revoltati, tindeau spre autocratia pe care Vadim se straduia s-o intruchipeze. Vadim le spunea pe bune, si asta in anul in care hip-hopul si manelele faceau ravagii in toate discotecile, in anul in care filmele românesti de pana in 1989 fusesera deja scoase de la naftalina si faceau audiente neasteptat de mari (iar Vadim nu se sfia sa se arate un nostalgic al unei "anumite parti" a comunismului), in care grupurile legendare de dance care au fost Genius, Andre si 3 Sud-Est naseau prima generatie de adolescenti români carora li se oferea industrie de divertisment autohtona. Vadim a fost - ironic, nu? - intruchiparea ultimului strigat al domniei politicului in România. Trebuia sa piarda, pana la urma, si a facut-o, in urma unui vot negativ acordat, desigur, lui Ion Iliescu.

III. 2000-2004

Cel care a prins din zbor morala esecului lui Vadim a fost Traian Basescu. Printr-o combinatie de retorica justitiara bine tinuta in frau, pe de o parte (mostenirea vadimiana), si ironie hotarat peste nivelul puterilor retorice ale lui Iliescu si Constantinescu, prin tinerete si plasament social popular (si populist), Basescu a castigat Primaria Bucurestiului, unde a reusit mai multe lovituri (reale, dar si de imagine) decat toti predecesorii lui la un loc. A reinviat in imaginarul românesc nu figura lui Cuza, compromisa acum, ci a unui lider viguros si popular, mai degraba vecina cu cea a unui Gheorghiu-Dej (desigur, fara sa-i impartaseasca vocatia criminala). Si-a castigat tinerii, atat pe cei care votasera cu Vadim, cat si pe cei mai educati, care probabil lipsisera de la votul din 2000, asadar subiectii unor revendicari deopotriva gregare si morale. Dar victoria lui Basescu in 2004 era departe de a fi una la inaltimea celei obtinute de Conventia Democrata in 1996 (Basescu fusese ministrul lui Iliescu, venea din PDSR, adica din FSN) pentru ca epoca politicului se incheiase deja in România. In 2004, cand tinerii incepeau sa lucreze si sa studieze masiv in Vest, cand in orasele mari se deschideau primele hipermarketuri, iar televiziunile proliferau, cand cultura de consum isi definise deja etajele - de la upmarket la lowmarket - si piata editoriala cunostea un nou avant, cand brandurile "Catavencu" si "Divertis" nu se mai adresau unor nise, ci devenisera mass-market, cand - cel mai important - ne pregateam sa intram in Uniunea Europeana si salariile, vrand-nevrand, cresteau de la un an la altul, epoca grevelor generale apusese. Este momentul in care apune definitiv politicul, cu cortegiul lui de valori tari: etice, soci(et)ale, istorice.

IV. 2004-astazi

"Doua puncte paranteza paranteza : De nu pornesti webul, o sa cred ca ai proteza, De ce nu tastezi cu mine, vrei sa-ti dau un BUZZ, porneste (bip) web-ul ca vreau sa ma amuz."
Intrebat de catre Viorel Gaita, in interviul amintit mai sus, care e primul cuvant care-i trece prin cap, viitorul presedinte Emil Constantinescu rosteste, dupa ce se gandeste putin : "solidaritate". Exista mai multe motive pentru care solidaritatea clamata in 1994 s-a evaporat dupa 2000 si, mai ales, dupa 2004.
Poate ca in primul rand ar trebui vorbit despre cresterea economica si deschiderea inspre Vest. Din 2000 pana astazi, salariul unui profesor, desi a ramas foarte mic, a crescut de la 80 de lei noi la 700, in timp ce valoarea valutei de referinta a crescut doar de trei ori. Dar, datorita investitiilor straine masive, pe de o parte, ca si a muncii "afara", a studiilor in strainatate, a crescut foarte mult numarul locurilor de munca din marile orase, la societati private, in media si in vastul domeniu al serviciilor. Desigur, trebuie luata in calcul inflatia, cresterea masiva a preturilor la alimente, la apartamente, dar si campania de creditare, inceputa prin 2003, mai intai pentru obiecte de uz casnic, apoi pentru proiecte de anvergura, mai costisitoare. Din 2004, România - urbana cel putin - traieste o euforie a shoppingului care justifica prezenta agresiva a hipermarketurilor chiar in intravilan si chiar deschise non-stop. Lansarea economiei de consum in România antreneaza atomizare sociala: un fapt cat se poate de normal, un semn al aderarii la "postmodernitate" in versiunea lui Irwing Howe. Americanul propunea, in 1959, un exercitiu de imaginatie: sa ne inchipuim, spunea ganditorul american, ca lui Raskolnikov i se ofera o bursa Rockefeller inainte de comiterea crimei indelung planuite. Ar mai trece el la act? Probabil ca, desi resentimentele fata de batrana zgarcita pe care planuia s-o lichideze n-ar disparea intru totul, ele s-ar inmuia suficient de mult pentru a-l determina sa accepte oferta si sa intre, asadar, in sistem. Exact asa ceva s-a intamplat cu multi dintre români, dupa 2004: energia cheltuita pana atunci pentru solidarizare impotriva puterii politice si in vederea coalizarii intr-un pol de putere alternativ si-a modificat radical drenajul: oamenii au inceput sa-si umple timpul cu cumparaturi, cu "cultura", in sensul consumerist al cuvantului, si sa munceasca pentru a-si plati datoriile pe care stabilitatea financiara a sistemului economic le-a permis sa si le faca.
1. Pe de alta parte, niciuna dintre valorile tari ale politicului - moralitate, adevar, solidaritate, istorie - sau mai "moi" - ideologie, diplomatie, retorica - n-a reusit sa se impuna printre membrii corpului politic românesc. Avem politicieni in continuare slabi, iar cei cativa tineri care apar acum nu dau senzatia ca ar putea schimba altceva decat afisele partidelor inainte de alegeri. Atitudinea corpului politic fata de corpul social este la fel de condescendenta ca pe vremuri, iar puseele de populism dinaintea alegerilor ii fac pe cei care alcatuiesc publicul-tinta, electoratul, sa creada ca ei, politicienii, vad in el doar o masa de manevra, o adunatura de idioti, hamesiti, spalati pe creier; mai pe scurt, fraieri. Ultima disputa pe marginea cresterii salariilor profesorilor ma face sa cred ca, pentru cele mai importante partide aflate la putere si in opozitie acum, PD-L, PSD si PNL, eu, alegatorul, sunt un tanc prins la mijloc intr-o cearta intre trei oameni mari, careia nu-i inteleg rostul. Un ministru al Invatamintului ca Adomnitei, care nu stie sa vorbeasca bine româ­neste, nu poate decat sa-mi inculce un dispret poate exagerat, care ameninta sa se transforme in prejudecata, fata de oamenii politici români. Basca atitudinea actorilor politici minori care sunt PRM, PNG sau UDMR, partide care supravietuiesc pe baza unor cercuri fidele de fani a caror gandire n-are nimic in comun cu politicul.
2. Pe de alta parte, fascinatia unor intelectuali români prestigiosi pentru presedintele in exercitiu (de la Mircea Mihaies la Mircea Cartarescu) mi se pare cel putin desueta; adolescentina. Simpatii politice pot exista, nimeni nu le interzice. Dar manifestarea lor, in România, are un caracter infantil pe care alegatorul nu poate sa nu-l sesizeze. Nevoia intelectualului român de a fi dominat politic mi se pare un defect remediabil, nu o calitate de incurajat. In joc a intrat recent si primul ministru, prin gestul sau de calau financiar cu care a scurtat bugetul ICR, una dintre putinele institutii meritorii ale României contemporane.
3. Un alt motiv datorita caruia concurenta politica in România pare lipsita de interes decurge din aderarea, in 2007, la UE. Aflati sub un oarecare control permanent, avand asadar un alt palier de decizie, supranational, pe care trebuie de cele mai multe ori sa-l respectam sau macar sa-l luam in considerare, nu mai putem percepe deciziile politice luate la nivel national ca fiind comandate de o viziune strategica personala a celor pe care-i alegem, ci aplicarea unor idei venite de mai sus. Cu exceptia cazului suprarealist in care George Becali ar ajunge la balotaj, nu vad, in cazul candidatilor celor trei partide principale, niciun pericol la adresa "democratiei culturale" in curs in România; n-am deci de acordat un vot negativ, pentru ca, spre deosebire, de pilda, de domnul Andrei Cornea, nu cred in PD-L (daca ma gandesc la Adriean Videanu, de pilda) mai mult decat in PNL sau chiar in PSD-ul de astazi. Sigur, prin traditia postdecembrista, PSD imi repugna, dar, la drept vorbind, privind lucrurile la firul ierbii, mi se pare ca proiectul administrativ de succes al lui Liviu Negoita de la PD-L (azi in pierdere de viteza), din Sectorul 3, este copiat acum, in Sectorul 4, de "Piedone" de la PC-PSD, cu un adaos de kitsch (care, fiind o chestiune de gust, nu intra sub incidenta politicului).
4. Dezavantajul unei democratii de import, ca la noi, este acesta: odata integrati in structuri de securitate, securizante, politicul nu-si poate mentine influenta decat prin promovarea valorilor lasate in plan secund de cultura de consum omniprezenta: moralitate, curaj, pasiune si profesionalism - altceva decat vad de douazeci de ani incoace. In lipsa acestor valori, solidaritatea sociala, clamata si obtinuta in urma cu paisprezece ani de Emil Constantinescu, este imposibila. Acum, ea chiar e imposibila. Politicienii care se lanseaza din balon, care participa la emisiuni-concurs de divertisment, care se plebisciteaza sub porecle cool, Piedone de pilda, sau cantaretii care intra in politica pentru "a nu sta pe margine" (si aici Luminita Anghel are multa dreptate) nu fac altceva decat sa contribuie la ingroparea politicului sub scena pe care, pentru a fi bagat in seama, trebuie sa "dansezi pentru tine"; sau sa-l "amuzi" pe consumator. Politicienii de azi contribuie, mai precis, la mentinerea politicului in stare cronica de minorat.
Acestea sunt ratiunile pentru care eu unul nu ma duc, pe 30 noiembrie, la vot. Nu vreau sa votez cu nimeni, nu vreau sa votez impotriva nimanui dintre candidatii propusi de cele trei partide cu sanse reale in alegeri; nu vreau sa votez vedete decat prin sms, daca mi se face chef, la feluritele suse in care sportul acesta pare sa dea mai multe roade. Asa dupa cum ideea de a vota cel mai bun grup de rock, volum de proza sau frumos picior de femeie e o joaca, un fapt divers, votul politic este, cel putin temporar si in interiorul ariei partidelor importante din România, o simpla aflare in treaba.