Magia cuvintelor: "capitalism" si "comunism"

Felul in care este descrisa (povestita) so­cietatea in care traim nu e, desigur, ino­cent. Putem, astfel, sa consideram trei ver­­siuni descriptive (narative) si sa oferim mai multe nume, din mai multe per­spec­ti­ve, pentru fiecare dintre cele trei. Din punct de vedere economic, putem numi lu­mea in care traim "economie de piata" sau "capitalism"; din punct de vedere po­li­tic, avem (doar) democratie, dar aceasta poate fi declinata in fel si chip; din punct de vedere socio-cultural, avem o gama lar­ga de descrieri: "societate de consum", "so­cietatea spectacolului", "stat cultural", "era vidului" sau "libertate de expresie". Aici ar putea fi constatata una dintre "con­tra­dictiile culturale ale capitalismului", de­spre care vom mai vorbi: libertatea de ex­pre­sie este, pe de o parte, activa, pe de alta parte, lipsita de orice eficacitate, de vreme ce nimic din ceea ce spui, si nici ma­car votul, n-are alta valoare decat una "spectaculara".

Desigur, partajurile nu sunt atat de stricte si, pornind de la niste cuvinte, pu­tem afina, relativiza, desface aceasta tipo­lo­gie. Apoi, nu trebuie uitat ca econo­mi­cul, politicul si socio-culturalul nu repre­zin­ta portiuni autonome de realitate pu­bli­ca, ci ele se articuleaza ierarhic. Econo­mi­cul pare sa regizeze socio-culturalul si politicul, dar ultimul pare absorbit de cel de-al doilea. Putem spune ca traim intr-o economie culturala - atenta la func­tio­na­rea economiei libidinale a individului occi­den­tal - sau intr-o cultura economica, in ma­sura in care finalitatea productiei cul­tu­ra­le actuale este crearea in individ a dis­po­zitiei de a cheltui. Ceea ce pare sa lip­seas­ca din tot acest tablou este morala, si din aceasta "subperspectiva" putem numi prezentul nostru, cu sintagma lui Gilles Lipovetsky, "era vidului". Or, prac­ti­ci­le etice sunt tot atat creatoare de sen­za­tii, trairi si dispozitii ca si cele culturale sau, cu un adjectiv mai larg si poate mai po­trivit, sunt la fel de expresive. Nu in­­tam­pla­tor, filmele americane abunda in sce­ne de procese, nu intamplator toate talk-show-urile inseamna punerea in scena a unor acuzatii, palinodii, prescriptii. Am­be­le, etica si cultura, se bazeaza, iarasi, pe o economie libidinala care, bine cunos­cu­ta, poate fi profitabil exploatata. Profi­ta­bil pentru cine? Pentru toti cei care isi dau seama de mecanismele profitului. Sen­ti­men­tul de revolta este un produs de baza al ideologiei, cel putin tot atat de pro­fitabil ca sentimentul de satisfactie; intr-un caz si-n celalalt, omul scoate bani din bu­zu­nar, fie pentru a putea obtine ceea ce vrea prin in­ter­mediul gestiunii profe­sio­na­le a revoltei de catre specialisti (politicieni, vedete sau starsistemuri), fie pentru a pre­lungi si in­ten­sifica starea de satisfactie oferita gra­tuit ca gustare. Or, pentru inte­lec­tualul care incearca sa indrume per­cep­tiile publice pe calea cea buna - ceea ce ar insemna, in primul rand, dedra­ma­ti­za­rea lor -, nici­u­na dintre cele doua va­rian­te de inter­ven­tie publica nu e scutita de impostura.

Situatia noilor proletari

Presupunerea mi-a fost inlesnita, intre altele, de un dosar publicat recent in re­vis­ta Cultura, despre situatia noilor proletari (numarul 38, ultimul pe luna septembrie). Se stie, fabricile tind sa dispara din lumea occidentala, inlocuite de uzine de servicii - birouri dotate cu computere si telefoane - sau de fabrici de divertisment, unde sin­gu­ra productie este cea de umori care au ca efect cheltuiala. Fiecare dintre cele doua tipuri de discurs - favorabil, res­pec­tiv critic la adresa societatii actuale si a mo­dului ei de functionare - are aceeasi fi­na­litate: nasterea unor sentimente aduca­toa­re, direct sau indirect, de profit.

In privinta celor care sustin economia de piata aflata la mana corporatiilor mul­ti­na­tionale, stim cum stau lucrurile: ei vin cu un discurs hedonist, indiferent de te­ma. De la realizatorii hollywoodieni la di­rec­torii campaniilor de prevenire a can­ce­ru­lui la san - si acest ultim exemplu e veri­ta­bil -, ideea e una singura: "scapa de prejudecati", oricum vor fi fiind ele, ina­in­tea oricarui examen la care le-ai putea su­pu­ne, pentru a vedea daca dauneaza sau daca fac bine. In mare, acest discurs e mai putin teoretizat, pentru ca realizarea principiilor lui se produce incontinent. De­tur­nat, il intalnim in literatura autenticista, dar numai dupa ce trecem de primul nivel de lectura, cel in care numita societate de consum e bine de tot luata la refec. De obi­cei, insa, acest discurs este structurat in functie de target: adolescentii, tinerii, fe­meile, barbatii, ceva mai putin varstele a doua si a treia au parte, fiecare, de via­ti­cul lor "pour mieux vivre sa vie" (acesta este sloganul revistei Psychologies).

La celalalt discurs, critic la adresa so­cie­tatii occidentale, as vrea sa ma refer mai degraba dintr-o perspectiva asa-zi­cand nominalista. In primul rand, iata una dintre intrebarile formulate ca argument al dosarului din Cultura de catre Mihai Io­va­nel: "(…) e corect sa afirmam ca noul (si falsul?) marxism al mino­rita­ti­lor, al «subansamblurilor», deturneaza ade­varul marxismului originar? Ca este o creatie a capitalismului?". Avem, deci, un marxism fals si unul originar, unul "creat" de capitalism si unul opus lui. Oare? Oare nu capitalismul precede mar­xis­mul si nu acolo, in capitalism, renaste, asa cum o stim, ideea comunista? Dar, in alta ordine de idei, de ce "capitalism"? In­trebarea mea cea mai importanta - pentru mine - este aceasta: de ce intre­buin­tam, investindu-l cu valoare de descri­e­­re exhaustiva, termenul "capitalism"? De ce nu-i spunem "economie de piata"? Un principiu elementar de metoda ana­li­ti­ca ar fi: la ce raportam "capitalismul"? Cred ca putem avea, aici, doua raspun­suri standard. Unul ar fi "societatea tradi­tio­nala", cea ciclica, rurala sau tribala, cea pe care se exerseaza de mai bine de o suta de ani etnologia, cea in care timpul n-are directia dinapoi inainte, progresiva. Ce­lalalt ar fi, in logica progresismului mo­dern: "feudalismul", pe de o parte, si "co­mu­nismul", pe de alta. Capitalismul ar fi, in aceasta versiune hegeliano-marxista, o etapa, un mijloc, ceva de care istoria s-a fo­losit pentru a ajunge in cu totul alta par­te. Acest al doilea raspuns comporta, to­tusi, un paradox: atata vreme cat istoria e transcendenta, individul nu poate in­ter­veni asupra ei. Totusi, rolul filozofului este sa-i "deschida ochii", sa-i trezeasca "con­stiinta de sine" si apoi, dupa ce reu­ses­te sa-l integreze masei, sa lase istoria (care prin gura lui graieste) sa se folo­seas­ca de el asa cum natura intre­buin­tea­za logistica unui act sexual pentru a se reproduce. Cu alte cuvinte, sa grabeas­­ca ceea ce oricum s-ar intampla, dar poa­te nu acum si nu tie. Intrebarea lui Mihai Iovanel isi contine insa - asa cum sta bine oricarei dialectici - raspunsul: capi­ta­lis­mul se opune doar marxismului. Daca in locul capitalismului, autorul ar fi intrebuin­tat sintagma "economie de piata", n-ar mai fi putut evita raportarea la "economie centralizata", ceea ce ar fi modificat grav expresivitatea enuntului. Pe cat este "capitalismul" de vinovat prin simpla lui pro­nuntare, pe atat e "economia de piata" de neutra.

Marxism & comunism vs. capitalism & neoliberalism

Ratiunea ultima a intrebuintarii cu­vin­te­lor intr-un discurs critic este cea etica. Economia centralizata e imorala, pentru ca e de monopol (politic in practica, pe vre­mea comunismului), in vreme ce ideea de a opune capitalismul marxis­mu­lui poate fi salutara: pentru ca n-a existat, pana acum, nicio republica "marxista". Si, daca nu avem motive sa ne intrebam asu­pra existentei unui capitalism fals si a unuia adevarat, in privinta marxismului lu­crurile nu mai sunt la fel de simple. De ce? Pentru ca, dintotdeauna, raul poate ina­­inta mascat, in vreme ce binele trebuie me­reu cautat: este el o aparitie a raului sau e, pur si simplu, binele? Dar, in cu­prin­­sul dosarului, lucrurile tind sa se cla­ri­fi­ce in cazul lui Dan Ungureanu, care are curajul sa opuna un comunism moral, ma­car in intentie - originar -, unui capitalism care-si da invariabil arama pe fata: "Di­fe­ren­ta intre comunism, marxism, pe de o parte, si pacifismul edulcorat la care asistam e una de tinte si proportii. Co­mu­nismul explica unitar relele din so­cietate - prin structura fundamental ne­dreapta a societatii in ansamblu; irenismul soft neoliberal rozaliu-plusat su­gereaza ca fiecare dintre tarele so­cie­tatii are cauze externe societatii. De asemenea, discriminarile din societate sunt explicate altfel de comunism. Pentru comunism, structura societatii in­­­sesi e gresita si nedreapta. Pentru neo­liberali, discriminarile de tot felul sunt doar niste acnee, matreti sau par­turi ale societatii, usor de indreptat prin creme, sampoane si vitamine - ONG-urile de binefacatoare. ONG-urile in­locuiesc si crestinismul (ori religia in ge­neral). Ecologismul, grija pentru ani­male, copii, refugiati si bolnavi au de­ve­nit un erzat al iubirii de oameni".

Asadar, comunismul e un nume pen­tru marxism sau invers. Diferenta dintre ele si capitalism este substantiala, as pu­tea indrazni sa spun, chiar "ontologica": in vreme ce comunismul merge la esenta, bi­nele - sau "pacifismul" - neoliberal este doar o pretentie, o aparenta. Si iata, mai adaugam o eticheta: acum avem marxism si comunism, pe de o parte, capitalism si neo­liberalism, pe de alta. Dixit, la reve­dere. Stai asa, imi vine sa spun, stai un pic: nu stiu nici ce-i marxismul, nici ce e neo­liberalismul. Ca sa-mi explici primul ter­men, ar trebui sa te duci la Marx, la toata opera lui Marx (daca asa ceva e un "tot"); ca sa-mi explici ce-i neoliberalismul, ar trebui sa imi explici ce e liberalismul si cum se raporteaza prefixul neo- la libe­ra­lism. In afara unor definitii de lucru, no­tiu­nile respective raman, ele insele, niste ex­presii, niste parole care nu apeleaza nici­decum la ratiunea cititorului, ci la afectul lui: niste trompe-l’œil. Dar chiar si asa: tex­tul lui Dan Ungureanu pleaca de la doua premise discutabile. Una este "esen­tia­lismul": sta in puterea omului sa modi­fice esentele, sa se schimbe pe sine in­­susi sau sa determine schimbarea tuturor oamenilor, posibilitate corespunzatoare unei latente esentiale identice "bune" a fiecaruia dintre noi. A doua este, in mod ciu­dat, una care se afla la baza unor dis­cursuri conservatoare: nimic din ceea ce produce ca paliativ societatea occidentala nu face altceva decat sa mascheze un con­tinut cangrenat - in condamnarea ONG-urilor, Dan Ungureanu este cel pu­tin la fel de vehement ca si Traian Un­gu­rea­nu. Nimic mai comod, insa, decat sa acuzi natura umana: nu e bine asa, tre­buie sa ne oprim, sa ne sinucidem, sa re­nas­tem apoi curati; noi nu acceptam com­promisul: totul sau nimic sau, mai degra­­ba, sa traim cu fantasma totului decat cu realitatea "edulcorata" a unei ambiguitati enervante.

Intrebuintarea notiunii de capitalism poate fi si analitica, nu doar expresiva. De pilda, in cazul sociologului american Da­niel Bell, in a sa celebra Cultural Con­tra­dictions of Capitalism, din 1976. In Prefata la editia din 1978, Bell face o mar­­tu­risire: "De vreme ce punctul de ve­dere al autorului e relevant pentru a in­­telege in­ten­tiile sale, cred ca nu e gresit sa afirm ca sunt un socialist in economie, un libe­ral in politica si un conservator in cultura". Recursul la auto­bio­grafie, spune - si re­pet eu - Stanley Cavell, este una dintre sur­sele de legi­timare a filozofului. Bell se explica, in continuare: in eco­no­mie, el crede in rea­li­zarea individuala, dar nu e un egali­ta­ria­nist. In cultura, insa, Bell este un conser­vator pentru ca res­pecta tradi­tia, crede ca o opera de arta poate fi su­pu­sa si unei expertize morale si este un dusman al multi­culturalismului. Crede in nevoia au­to­ritatii in cultura, obti­nuta prin studiu, si nu prin "speaking in tongues". Desigur, contradictia esentiala dintre cul­tu­ra capi­talismului si economia capitalista sta in in­­demnul hedonist la eliberare su­pra­pus peste o etica "pro­tes­tanta" a mun­cii. Dar, pentru a ajunge aici, Bell se re­ven­dica de la Max Weber: din "etica protestanta si spiritul capitalis­mu­lui" este extrasa notiu­nea de capitalism. Capi­ta­lismul, din titlul lucrarii lui Daniel Bell, poate fi, deci, ur­marit, confruntat cu con­tex­tul original: e o componenta a unui ar­­gu­ment. Con­struc­tia teoretica a auto­ru­lui are doua sur­se indicate: una a convin­ge­ri­lor per­so­nale - explicitate in prefata - si una a unei traditii de gandire. Discursul lui Bell este, asadar, deschis. Or, atunci cand, de pil­­da, Slavoj Zizek adauga ti­tlu­lui unei an­to­lo­gii de eseuri - Inter­ro­ga­ting the Real (Continuum, 2005) - anun­­tul pu­blicitar: "expanded to include a brand new chap­ter" - copiind tactici de mar­keting capi­ta­list - el nu face decat sa se in­­­scrie, fie si ironic, in sistem; vrea sa-si vanda cartea, sa scoata profit din pro­priul discurs critic.

Ceea ce vreau sa spun prin tot acest text, in ultima instanta, este urmatorul lu­cru: niciun enunt cu pretentie teoretica si ani­­mat de intentii filozofice nu se poate dis­pensa de analiza propriilor presu­po­zi­tii. Iar atunci cand intentia sensibila o de­ter­­mi­na pe cea rationala - nu pretind la exis­ten­ta unui discurs strict "cenzurat" -, auto­rul este, ca filozof, un impostor: el ur­ma­res­te in cititor nasterea unor perceptii asu­pra obiectului discursului, scop care nu duce la altceva decat la anularea liber­tatii de gandire si la dependenta de ca­ris­ma dis­cursului. Acesta devine, astfel, va­loa­re ex­presiva si obiect de vanzare. Dorinta de a iesi dintr-un cerc vicios, refa­can­du-l cu compasul, nu inseamna decat com­pul­sie la repetitie - iar asa ceva se su­pune psi­hanalizei.

(Subtitlurile apartin redactiei)