De același autor
Nu vi se pare că politicul funcţionează exact, dar exact ca departamentele de marketing ale marilor companii de servicii sau retail?
Încerc o vedere asupra alegerilor care nu e din stânga, dar care, în orice caz şi spre deosebire de cele trimise de mulţi dintre colegii mei, să nu fie nici din dreapta. Nu pentru a pretinde obiectivitate, ci pentru că trebuie să terminăm odată cu iluzia că PSD, de pildă, ar fi un partid de stânga. Năstase şi Geoană de stânga, iar Băsescu şi Emil Boc de dreapta? V-aţi gândit vreodată care e diferenţa dintre cola light şi cola zero? Niciuna, dar prima se adresează femeilor, cealaltă, bărbaţilor.
Să recapitulăm: va să zică, am avut trei partide în competiţie la aceste alegeri, dar au ieşit cinci câştigători, plus o femeie (care s-a întors deja la tata). Multă lume – iar aceste pagini stau mărturie – a încercat să schematizeze pentru a putea identifica măcar doi poli politici în România de azi. Ei vor cu tot dinadinsul – şi dintr-un scrupul lăudabil – să ofere iluzia unui sistem politic românesc clasic: adică real. Care ar avea platforme ideologice şi politici distincte, ca în perioada interbelică sau măcar ca în anii ’60–’70 în Vestul Europei. Regret, dar cred că s-au născut prea târziu. Rezultatul acestui lăudabil efort este următorul. Pe de o parte, portocaliii au rămas vârfurile de lance ale progresului şi civilizaţiei. Nimeni n-a vorbit despre populismul preşedintelui şi al primului ministru în asocierea lor recentă cu icoane ale fotbalului românesc. Dar, e drept, a fost vorba despre un populism măsurat.
În comparaţie, PSD şi PNL ar fi recurs, se spune, la mobilizări resentimentare ale opiniei publice, la acte lipsite de minimă deontologie. Ca să-l citez pe Ioan Stanomir, „PSD şi PNL sunt unite în tentativa de convertire a obsesiei antiprezidenţiale în motorul mobilizării electorale. (...) Cele două partide sunt angrenate, recurgând la artificii retorice proprii, într-o operaţiune de demonizare a preşedintelui Băsescu“. Bun. Poate ar fi, totuşi, bine să luăm puţină distanţă faţă de spectacolul politic la care asistăm. Să încercăm să-l privim de pe tuşă, fără să ne iasă maieul portocaliu sau roş-alb de sub cămaşa albă înnobilată de cravata şi sacoul cetăţeanului corect. De pildă, la Botoşani, o asociaţie civică sprijinită de PD-L organiza, în sâmbăta de dinaintea alegerilor, o tombolă pentru cei care mergeau la vot. Premiul cel mare era o Dacia Sandero. Nu vi se pare că acţiunea aceasta este identică cu voturile cerute şi premiate la diverse emisiuni de divertisment?
Astfel, eu aş propune următoarea descriere a mall-ului politic românesc. PD-L e un partid care ciblează intelectuali, tineri cu educaţie, segmentul cel mai civilizat al electoratului. Pentru a şi-l apropia, recurge la imaginea câtorva persoane cheie. Prima e cea a preşedintelui Băsescu, fără îndoială cea mai puternică personalitate politică românească din ultimul deceniu. Băsescu are calitatea de a pendula între areopagul intelectualilor cu ştaif şi depourile CFR, cu aceeaşi dezinvoltură; de a fi în acelaşi timp aristocrat şi general de brigadă, călător în vagon la clasa business şi supracontrolul care-şi cere sieşi biletul la control. Şi mai are calitatea de a efectua piruete şi face gafe cu o candoare neîntâlnită. În trena lui, Emil Boc e o marionetă care, totuşi, a fost primar de Cluj, nu de Ferentari; un ministru al Transporturilor cu vervă şi un ministru al Turismului tânăr şi blond care joacă tenis la Chatelet şi dă cu mopul la Bolintin, aplecată la fel de voluptuos. În această echipă, Videanu a devenit ceva mai tăcut, iar tot ce înseamnă personaj dubios a fost lăsat, pentru moment, în afara scenei publice (de la Puiu Popoviciu la Mircea Sandu).
PNL e un partid practic nou, lipsit de locomotivă, pe care refuzul de a colabora cu PD-L l-a costat imaginea. Pentru că turiferarii PD-L nu contenesc să-l pună în aceeaşi oală cu PSD, cu care, de altfel, a colaborat. Lipsa unui om-orchestră face ca PNL să nu se poată apăra de această acuză şi să piardă regulat orice competiţie politică cu ceilalţi doi grei. În plus, trebuie să remarc şi lipsa de competenţe ministeriale a PNL, dacă mă gândesc la miniştrii Învăţământului de dinainte de Ecaterina Andronescu. Cred că PNL merită mai mult decât are acum, dar nu ştie cum să obţină ce vrea. Îi lipseşte un director de marketing. Altfel spus, candidatul la preşedinţie cu şanse.
PSD reuşeşte performanţa de a rămâne un partid mare din 1990 încoace, în ciuda desprinderii din el a actualului principal oponent, PD-L. Fără îndoială, prezenţa printre noi a lui Ion Iliescu nu e străină de această constanţă. PSD rămâne un partid plin de ploşniţe, dar politica lui de marketing reuşeşte să transmită mesaje unui public-ţintă fidel şi să câştige noi adepţi. Acum, e limpede de ce: PSD a fost şi rămâne, atâta vreme cât Traian Băsescu e preşedintele României, perceput ca partid de opoziţie. Să fii la putere, dar să-ţi poţi feri imaginea de corozivitatea ei, iată o excelentă strategie. PSD nu mai e totuna cu FSN, demonul din 1990, aşa cum nici PD-L nu mai e, şi nu e nici Convenţia cea romantică şi morală venită să inaugureze paradisul moral pe pământul românesc.
Cine crede însă că PD-L, PNL şi PSD sunt altceva decât cele mai mari trei societăţi comerciale din politica românească se înşală amarnic. Cine crede că bordurile PD-L sunt mai cinstite decât orga de lumini a lui Piedone de pe marginile Căii Văcăreşti înainte de Piaţa Sudului pierde din vedere un lucru simplu: în acest moment, PD-L şi PSD se adresează unor „publicuri“ diferite, la fel ca două branduri de bere. Dacă PSD ar renunţa la Vanghelie şi ar produce un discurs european (sau dacă cei de la Noroc s-ar apuca să ambaleze o bere low market în recipiente de sticlă de 0,33 cl), electoratul câştigat ar fi nesigur; ar fi certă însă pierderea unor oameni pe care PRM abia aşteaptă să-i treacă sub influenţa sa. Judecând la rece, decât Vadim plus Becali, mai bine Vanghelie. PD-L şi PSD înaintează pe două culoare largi şi paralele, dar misiunea lor nu este una soteriologică sau anabazică, ci prozelită în scopul capitalizării profitului. O a treia forţă de dimesiuni mari nu e posibilă acum, dar merită să vorbim despre victoriile de rang doi, ale PRM şi ale EBA.
Asocierea intelectualilor anticomunişti cu portocaliul le-a ştirbit din prestigiu. S-a creat un loc de legitimare vacant, pe care şi l-au împărţit PRM şi EBA. Cum? Vadim, Becali, plus alţi marginali, apolitici deocamdată, cum ar fi Dan Puric, produc un discurs protocronist şi ortodoxist întrucâtva credibil. Atâta vreme cât Vadim ştie să se retragă în spatele lui Becali, PRM are, după multă vreme, de câştigat. Pentru că, indiferent de cât de aberant e, Becali are imaginea unui om dintr-o bucată. Dan Puric, electron liber al acestui tot mai bine conturat atom, este personalitatea capabilă să legitimeze toată această construcţie deocamdată in nuce. Dar despre ei voi vorbi mai pe larg altădată. Acum, important e că principalul motor de notorietate al acestui grup este tocmai excentricitatea lui faţă de putere. Potenţial de creştere există. Nu mare, dar net. Segmentul mai puţin educat şi mai ales mai puţin integrat al societăţii româneşti se va simţi mereu reprezentat doar de oameni aşijderea, indiferent de intenţiile lor ascunse şi necurate. În acest moment, european, al României, Vadim şi Becali pot apărea în faţa unora dintre alegători drept refuzaţii la export, martiri ai unei uzine care lucrează după protocoale exclusiv străine, periculoase.
EBA e un epifenomen al aceleiaşi nevoi a unora de a fi reprezentaţi din afara sistemului. Succesul ei e şi rodul unui calcul inteligent. Toată lumea ştie că PD-L e dus în spate de Băsescu. Fără Udrea, Cocoş, Videanu şi alţii de la curtea sa, Băsescu ar fi locuitorul unei cetăţi medievale care rezistă tuturor atacurilor barbare. Dar pentru că regula jocului politic modern interzice haiducia, EBA a ocupat ea spaţiul pe care tatăl ei nu-l poate locui de unul singur. EBA este, de fapt, un alter ego al unui Băsescu naiv, dar cinstit, care se păstrează în afara jocurilor de culise şi care vrea să înveţe politică în speranţa unui viitor politic mai bun. În clipa în care EBA va părăsi acest loc, ea va pierde automat capitalul de simpatie de acum, unul datorat în primul rând îndepărtării de scena politică românească. Ceea ce s-a şi întâmplat deja. Pentru PD-L, EBA a funcţionat ca un „telefon dat prietenilor“ la un concurs televizat. Ai uzat de el o dată, l-ai epuizat.
Concluzii? În primul rând, să nu uităm absenteismul. Cei mai mulţi dintre noi n-au votat cu nimeni, deci nu sunt interesaţi de desfăşurarea jocului politic românesc. Mi se pare normal. Atâta vreme cât avem parte de pilotaj extern, din partea bună a lumii, dinspre democraţie, lucrurile sunt sub control. PD-L, PNL, PSD sunt astăzi PRO TV, Antena 1 şi Prima TV a României, în timp ce PRM e OTV. Iar EBA e Euforia... E normal ca funcţionarea democratică constantă a unei societăţi să ducă la scăderea interesului pentru ea. Nu se poate să-ţi menţii intensitatea angajamentului politic într-un sistem democratic cu vechime deja, în care joacă actori buni şi proşti, păstrând în mod absurd convingerea că actorii buni sunt de fapt oameni buni, funciar, şi în afara scenei. Pentru că, până acum cel puţin, calitatea primilor a fost relativă în special la aşteptările imaginarului colectiv, iar singurul lucru pe care au reuşit să-l păstreze, şi cel mai important, a fost cadrul democratic al acestui joc politic.
Acest merit nu e mic, e esenţial. Iar el aparţine deopotrivă celor trei mari partide româneşti, ca şi nouă, tuturor, care în ultimii douăzeci de ani l-am debarcat pe Ceauşescu, l-am respins la timp pe un Ion Iliescu periculos de insistent şi care l-am refuzat zdrobitor pe Vadim Tudor. //
