Politica si morala

Alexandru Matei 16.01.2008

De același autor

 Vincent Descombes isi pune, in cartea lui Philosophie par gros temps (Minuit, 1989), o intrebare cat se poate de legitima: de ce trebuie filosofia sa trateze actualitatea? Raspunsul pare evident: pentru ca filosofii stiu. Nu stim ce. Acest "ce" poate primi de altfel o multime de referinte: vederea lor are o bataie mai lunga, la fel ca cea a sahistului, in masura in care pentru filosof actualitatea poate fi redusa la un joc de sah; angajamentul lor intelectual este mai intens, mai profund; astfel, ei sunt capabili de o analitica a actualitatii mult mai patrunzatoare decat a altora, specialisti in diverse domenii, dar cu orizonturi inguste. In consecinta, filosofia fiind, intr-un fel ca si arta, un act gratuit de gandire (si nu un act de gandire gratuita), gradul de obiectivitate a judecatii filosofului este mai mare pentru ca pozitia lui este una denotativ utopica, deci ideala.

 Toate aceste raspunsuri sunt teoretice. De fapt, nimeni nu stie de ce un intelectual (adica un filosof al Cetatii) ar trebui sa stie mai multe decat un specialist in materiile de specialitate la care este invitat sa participe ca judecator. Vincent Descombes demonstreaza ca, de fapt, filosoful nici nu este mai competent in explicarea evenimentelor politice decat un actor politic si, prin extrapolare, a evenimentelor economice decat unul economic, in sport decat un antrenor sportiv. Intrebarea care ramane este astfel o reformulare a primeia: daca filosoful nu are competentele care-i permit sa judece un eveniment politic, economic, sportiv mai bine decat specialistii in domeniu, atunci de ce societatea - societatea civila, sa spunem - ii acorda acest drept, ba chiar i-l imputa ca pe o obligatie? De ce trebuie el sa se ocupe de prezent in contul nostru, in loc sa se ocupe de ce vrea el pe cont propriu?

 Raspunsul se declanseaza automat: pentru ca asa vrea. Si vrea asa dintr-un fel de simt al dreptatii, dintr-o vointa de adevar, dintr-o sete de tot. Pentru raspunsul sau, Descombes recurge la cateva exemple, dintre care l-as retine pe cel al lui Foucault in calitatea lui de "intelectual in situatie". Intr-un interviu din Le Monde, datat 12 mai 1979, Foucault distinge intre "morala strategica" a puterii si cea "antistrategica" a puterii. Strategul vizeaza "marea necesitate de ansamblu", in vreme ce intelectualul ia atitudine fata de cazul singular: "Morala mea consta in a fi respectuos cand o singularitate se revolta, intransigent imediat ce puterea contravine universalului", afirma Foucault. In momentul in care, de pilda, in cazul adeptilor lui Mao, dovada crimelor din timpul Revolutiei celor o Mie de Flori este adusa, ei nu se considera vinovati de a fi gresit. Ei spun ca, la momentul acela, al adeziunii, pozitia lor era singura acceptabila pentru un intelectual, adica pentru cineva care se simte dator sa denunte fara preget orice incercare a puterii de a-si extinde domeniul de influenta. Fata de aceasta putere sistemica, cea a lui Mao face figura, pasamite, de oponent minoritar. Ca sa revin la Descombes, "politica intelectualilor ar fi aceea de a sustine cauze fara a trebui sa evalueze asezarea lor politica in sensul comun al cuvantului"1. Asadar, datoria filosofului nu este aceea de a arata multimii calea care, la judecata istorica, se va fi dovedit cea buna, ci de a actiona in directia contrara directiei majoritare (opresiva) in momentul constatarii unei deplasari de putere.

Ca sa dam un exemplu foarte concret: cazul României postrevolutionare. Niciunul dintre intelectualii care l-au sustinut in 1996 pe Emil Constantinescu nu si-a asumat responsabilitatea pentru o guvernare in multe privinte execrabila - in mod cat se poate de corect de altfel. Pentru ca in acel moment, 1996, singura varianta de a pune capat unui regim de restauratie postcomunista era aceasta, asadar Conventia trebuia sustinuta pana in panzele albe, in primul rand pentru faptul ca nu erau rosii, indiferent de pericolul crearii unui orizont de asteptare insolvabil. Cei 15.000 de specialisti promisi veneau sa faca pereche cu miile de teroristi din blandele zile de iarna de la revolutie: simple iluzii optice. Pentru esecul guvernarii vinovat este, desigur, guvernul, nu cei care l-au sustinut. Pentru ca sustinerea n-a fost politica, ci morala.

 Miezul demonstratiei lui Descombes este distinctia dintre politica si morala. Mai precis, intre pozitia morala si pozitia politica. Pentru a ajunge aici, filosofului francez i-au mai trebuit niste detururi prin estetica pe care nu le vom mai relua, spunand doar atat: pozitia morala este pozitia spectatorului, pozitia politica este cea a actorului. Sublimul natural este, de pilda, o senzatie (un "aisthesis") avuta de cineva care vede o cascada imensa, dar care nu infrunta niciun moment pericolul de a cadea in ea. Or, greseala cea mai mare care poate fi facuta in cazul judecatii filosofului asupra actualitatii este confuzia intre cele doua pozitii. Intelectualul vorbeste cat vrea despre regimul lui Mao, fara sa fi fost deportat in cine stie ce capat de provincie din Taklamakan sau Gobi, spre moartea lui spirituala si fizica totodata. Acesta e un caz regretabil. Dar sunt si altele, banale. Intelectualul ar vrea, de exemplu, ca Stolojan si Mugur Isarescu sa nu candideze ambii la presedintie, in 2000, dar asta nu influenteaza cu nimic decizia politica. Intelectualii români cer procesul comunismului, dar el se realizeaza abia in 2007, ca fructificare a unei oportunitati politice: tocmai ne integraseram in UE, un raport al comunismului românesc era binevenit, chiar daca efectele lui asupra unui imaginar social influentat de alte tropisme nu mai pot fi aceleasi ca in urma cu zece sau cincisprezece ani. Intelectualul ia pozitie fata de orice decizie politica, fara sa fie intrebat, asa cum a fost Raymond Aron in tinerete, ce ar face el daca ar fi in locul unui presedinte, prim-ministru sau detinut politic ale carui acte intra sub incidenta judecatii publice. Desigur, exista cazuri exceptionale, in care un intelectual a fost sau este totodata protagonist al unor evenimente. Insa atunci nu le mai comenteaza, ci le efectueaza. Nu poti juca intr-o piesa stand comod intr-un fotoliu din sala.

 Intentia mea nu este de a nega importanta sociala a valorilor morale sustinute de intelectuali. Ceea ce invata o gandire sceptica, asa cum este a lui Vincent Descombes, este ca doar atunci cand realizam diferenta dintre cele doua posturi, morala si politica, putem intelege care este rolul intelectualului si care este cel al agentului politic in raportul cu decizia politica. Epoca intelectualilor este una romantica. De asemenea, astazi, nici macar despre importanta politicului nu mai putem vorbi la fel cum o faceam pana in urma cu douazeci de ani. Cred ca, pana in anul 2000, cand intre Ion Iliescu si Vadim Tudor trebuia ales primul, electoratul român a fost distras de la judecata politica in favoarea judecatii morale. Poate ca prima nu i-ar fi stat oricum la indemana, in 1990, dar cea de-a doua nu i-a fost de prea mare ajutor. "Cand criticul vrea sa emita judecati politice, el nu exprima decat un punct de vedere moral. Cand moralizeaza, ramane indiferent la consecintele politice ale angajamentelor lui", scrie Descombes.

 Politica româneasca de pana in anul 2000 a fost doar o morala: una a compromisului si lasitatii din partea regimului postceausist, una maximalista si idealista in cazul Conventiei. Sigura politica reala era cea individuala, cea a indivizilor, in beneficiu personal, daca o astfel de "economie" a vietii private se poate numi politica. O societate matura este aceea in care distinctia dintre politica si moralitate trebuie facuta exact asa cum in teoria literaturii se stie ca naratorul si autorul sunt doua instante diferite. In anii 1990, intelectualul român si-a trait pe scurt adolescenta pe care cel francez si cel american si-o consumau prin anii ‘50-’60, asa cum a facut si poezia româneasca, racordandu-se in mod oficial la o poetica pe care America o intrebuintase in urma cu cateva decenii. Desigur, niciodata nu putem vorbi despre semnificatia obiectiva a unui act decat din perspectiva istorica, dupa ce actul respectiv isi vadeste efectele si-si incheie cariera ca atare, devenind apoi simpla data istorica, dar societatea trebuie sa stie ca ii este imposibil, din simplul spectacol politic, sa deduca altceva decat o "critica a facultatii de judecare"  politice. Jurnalistului, criticului, intelectualului ii pot placea sau displacea comportamente, atitudini, decizii politice. Efectul lor imediat poate fi simtit imediat, efectul de lunga durata poate fi presupus, dar el, jurnalistul sau intelectualul sau filosoful, functioneaza dupa modelul suporterului sportiv care-i cere antrenorului inlocuiri, demisii - si uneori isi impune punctul de vedere, fapt care nu este neaparat spre binele echipei. Iar noi, cei care ne uitam la tot acest schimb dintre actorii de pe scena si spectatorii din sala (noi, acum, in rolul observatorului social, nu politic, noi, filosofii analitici, pentru a ma plasa in pozitia lui Descombes), trebuie sa stim la ce sa ne asteptam de la spectatorii investiti ca judecatorii spectacolului: nu neaparat sa stie politica, cat sa sublinieze calitatile spectacolului in curs, aratandu-i liniile caracteriale. De acest rol al sau trebuie sa fie constient si intelectualul: el nu greseste pentru ca judeca prost; in fond, se stie, competentele lui nu-i permit o judecata profesionista, iar atunci cand aceste competente lipsesc intra in joc cele - imponderabile - morale. Intelectualul greseste pur si simplu atunci cand judeca actualitatea din interiorul ei, fara a lua distantele constitutive actului critic. Distantele sunt presupuse de societatea care-l investeste cu acest rol, onorific si efectiv in acelasi timp, de a consacra un fapt. Ceea ce intelectualul trebuie sa stie ca face este sa detemporalizeze temporarul, sa rezolve, adica, timpul, inca din momentul in care el se afla in proces, sa narativizeze niste evenimente astfel incat ele sa poata fi povestite si, deci, intelese, iar sensul sintagmei "afaceri publice"  sa reziste.

Dar probabil ca, in epoca estetizarii politicului, el nici nu are alta cale decat aceea de a fi mereu aici, la locul intamplarii, atata vreme cat locul nu mai este, de fapt, nicaieri (decat ca loc al spectacolului: televiziunea, de pilda). Inutil pe vremea vechiului regim, intelectualul este aliatul de serviciu al statului laic, dar sanctiunile pe care le sufera el in calitate de saman al democratiei sunt simbolice. Pozitia morala implica o consecventa cu sine diferita de pozitia politica, dar prima ii confera adesea sens celeilalte in ochii opiniei publice. Astazi, insa, utopizandu-se, politicul nici nu mai are nevoie sa fie despartit de morala, pentru ca tema insasi a devenit inactuala. Cui ii pasa, dincolo de cosul zilnic, de politic mai mult decat ii pasa de rezultatul meciului de duminica seara sau de deznodamantul cutarei telenovele? In 1989, insa, cartea lui Descombes ar fi trebuit sa fie citita de intelectualii români despre care astazi, in 2008, cand verdictul lor moral n-a avut nicio incidenta asupra deciziilor politice, putem spune ca s-au aflat in treaba. Au reusit sa ne faca, iar, pasionati de politica. O politica fara intelectuali ar fi ca un spectacol fara spectatori. Iar intelectualii români au facut, in anii ‘90, spectacol. Sa nu ne mai miram atunci de explozia tabloidizarii presei odata cu stergerea rolului intelectualului. Ea nu este decat reversul nedorit al estetizarii politicii si consecinta neprevazuta a lui the show must go on!

 

 1. Vincent Descombes, Philosophie par gros temps, Minuit, 1989, p. 41

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22