De același autor
Ajunşi într-o ţară friguroasă, ca Finlanda, ecologică şi discretă, te şi miri cum oamenii de acolo, în lipsa unui Badea sau a unui sfânt cu condei public, nu se sinucid cu toţii în masă.
Sunt în Helsinki. Am wi-fi la aeroport. Stau la o masă pe marginea unei terase indoors. Pe un ecran LCD văd afişate temperaturi din oraşe europene şi ultimele ştiri. Operaţiune Crucea Roşie în Burkina Fasso. Burkina Fasso e în Africa de Vest, regiune spre care se poate zbura direct de la Bruxelles, îmi spune un alt panou. Nu ştiu finlandeză, dar citesc din International Herald Tribune, de unde aflu, chiar din prima pagină, despre valul de sinucideri motivate, pare-se, de condiţiile de muncă din compania France-Telecom. În IHT, paginile internaţionale sunt repartizate pe regiuni ale lumii. Poate că remanierea la cacealma a guvernului României nu interesează pe mulţi cititori ai marelui cotidian din New York Times Company, dar este, totuşi, vorba despre ceea ce redactorii americani au considerat o ştire. De altfel, există 35 de locuri în care IHT este tipărit şi 180 de ţări în care se vinde.
La o astfel de introducere, mă pot aştepta la o primă reacţie de respingere, care poate fi formulată în două feluri. Primul: „Hai dom’ne lasă-ne cu prostiile astea, ce-mi pasă mie ce faci tu la Helsinki, unde te dai mare că ai ajuns, în timp ce lumea moare de foame în România? Io n-am cu ce să-mi plătesc întreţinerea la iarnă şi tu baţi câmpii. Mai bine te uitai la faza aia cu vaca nărăvaşă de la Badea“. Al doilea: „Lasă-mă cu Helsinki, dar la Paris, la Paris ce mai e nou? Ai mai fost la muzeul Brâncuşi? Ai citit traducerea Schimbării la faţă a României ? Dom’ne, ce oraş era Parisul până să se umple de arabi!“. Acestea sunt atitudinile majoritare ale – s-o numim – opiniei publice româneşti din 1990 încoace. Ele se întemeiază pe un anume fel de a concepe autenticitatea şi pe absolutizarea ei ulterioară. La început, după decembrie 1989, a fost vorba despre salamul cu soia ca întruchipare a autenticităţii existenţei româneşti. Apoi, lucrurile s-au complicat. Autenticitatea a luat chipul experienţei comuniste, în absenţa căreia locutorul nu are dreptul la niciun fel de opinie despre nimic public. Să scrie literatură, dacă vrea.
Poezii. Dar să ne scutească. Mai departe, odată cu dezvoltarea mediei de divertisment, a venit vremea hohotului românesc, de la Teleeurobingo la Vacanţa Mare şi, mai nou, retur. Acest hohot nu e unul oarecare. Este cel al românului rupt în fund ioncristoian, care nu poate ieşi din blana de oaie a lui badea Cârţan. Autenticitatea românească nu e nouă, nici în cultura înaltă, de la Blaga şi Noica citire, nici în cea de masă, recentă, de la Nea Mărin. Ea e ospitalieră cu străinul care trece pe la noi, dacă el nu-şi bagă nasul în „treburile interne“. Dacă însă face vreo observaţie neconformă cu canonul discreţiei veneticului, atunci şi-o ia. După 1990, această autenticitate s-a reconfigurat în funcţie de dinamicile sociale. Românismul deştept este astăzi conservator şi înalt-burghez, aşa cum unii cred că trebuie să fi fost nobilii occidentali. Pentru el, politicile eco recente nu înseamnă altceva decât reînvierea unui comunism de gândire. De aici a apărut acel episod ciudat dintr-o ediţie a emisiunii Înapoi la argument, în studioul căreia cineva a fost lăsat să fumeze din considerente de politeţe aristocratică.
Dar utopia românistă deşteaptă nu e campioana izolaţionismului. Deşi n-o interesează mai nimic din ceea ce e recent, are totuşi un raport strâns cu o anumită idee europeană, poate desuetă, dar care – printr-o vocaţie istoricistă şi morală – a marcat Occidentul vreme de multe decenii şi mai marchează şi astăzi încă comunităţi restrânse. Campioana izolaţionismului este astăzi presa românească. Pe de o parte, pentru că s-a tabloidizat. Dar nici măcar n-aş zăbovi asupra aruncării în derizoriu, din parte-i, a politicului. Pentru că, oricum, politicul, aşa cred şi am mai spus-o, a intrat el singur în derizoriu prin cramponarea de un set de forme revolute, dintre care poate că partidul îşi arată cel mai insistent chipul zbârcit şi bălţat de clovn ieşit la pensie. Partidul e astăzi cadavrul pe care politicul îl poartă după el, pentru că nu îndrăzneşte şi nu ştie unde să-l îngroape. Legat de el: cârdăşii, lipsă de răspundere, abstracţiunea ideologiei şi irelevanţa cognitivă a numelui.
Problema românească, însă – şi, sunt convins, a altor culturi mici şi mărginaşe – este alianţa strânsă, de monolit, dintre tabloidizare şi localism. De dimineaţa până seara, un număr finit şi mic de persoane şi subiecte puse pe tarabă ca peştele la piaţă – şi care, la fel ca peştele, se strică repede – atrag tot norodul: şi făcătorul, şi consumatorul de presă, ultimul educat de primul conform logicii celui mai mic efort, se hrănesc cu aceeaşi carne. Iar motivul e unul singur: numai această marfă este autentică. Prostia unui George Bush jr. sau infatuarea unui Sarkozy, suferinţele poporului irakian sau ale tamililor din Filipine, cinismul multor guverne africane, poluarea din Occident şi încălzirea climei, noi teorii şi discursuri politice, economice, ideologice, nimic din toate astea nu e interesant în România, pentru că alegerea de a fi român presupune o opţiune experienţială unică, în care statul la coadă pe vremea lui Ceauşescu, metafizica germană şi absurdul balcanic, maneaua şi cântecul gregorian se combină într-o identitate paradoxală de care, dacă te îndepărtezi, nu mai ai dreptul la cuvânt decât în limbi străine.
Înainte de a ajunge în Helsinki, am trecut prin UK, în vizită la o prietenă. Împreună, am fost la rându-ne în vizită la o familie locală care s-a hotărât să trăiască în pădure, într-o rulotă, să-şi încălzească mâncarea la foc cu lemne şi să-şi facă nevoile în pârâul din apropiere. Viaţa pe care o duce combină exigenţele ecologismului radical cu regresia în natură a omului primitiv, à la Rousseau. În acest cadru mirific, a avut loc o discuţie despre ţigani. Ţiganii sunt reprezentaţi în imaginarul lor, în primul rând, prin nomadism. De acolo, un întreg paradis antropologic, faţă de care, ca român cunoscător, rămâi, desigur, circumspect. Cu toate astea, faptul că nişte englezi voit marginali, trecuţi la panteism, care au trecut deja prin şi au depăşit într-un fel experienţa occidentală, se interesau de ţigani mi se pare remarcabil. Pentru că nu văd nicio posibilitate de reciprocitate – români care să poată vorbi, altfel decât din perspectiva celui rupt în fund sau a nobilului generos care fumează-n studioul de televiziune, despre britanici, de pildă. Dar văd de ce. Răspunsul meu este că există în noi un complex al victimei bine înrădăcinat, care face ca noi să ne putem tematiza pe noi înşine fie ca taraţi – şi să ne placă –, fie ca opuşi taraţilor, aleşi adică, cu atât mai vizibil pe fondul rataţilor dimprejur, şi să ne placă iar.
Discursul mediatic românesc oscilează între aceste două extreme obsedante sau maniacale (elitişti obsedaţi şi bădărani maniaci), ceea ce face ca nimic altceva să nu ne poată atinge decât prin ricoşeu. Orice altă temă de discuţie decât vedeta, eroul sau criminalul local ne-ar smulge din această dulce identificare cu victima sau cu ontologia dialectică a sfântului provenit din victimă şi noi nu vrem aşa ceva. Pentru că nu se poate să nu observi că discursul mediatic antitabloidizare face parte, de fapt, adesea, din aceeaşi paradigmă izolaţionistă. Faptul că numele Băsescu drenează toate energiile senzoriale şi intelectuale cu acces mediatic spune tot despre această nevoie a noastră de a trăi lipiţi, legaţi ombilical de o imagine de sine ocrotitoare.
Pentru că doar astfel considerăm că putem trăi autentic. În raport cu anti- sau pro-Băsescu. În raport cu un anume românism, pe care-l hulim sau îl iubim, sau îl simţim oricum atât de puternic, încât el ne seacă orice rezervor de sensiblitate şi curiozitate pentru altceva. Noi nu putem fi decât victime sau oameni care trăiesc în orizontul ideii de victimă.
Iar ultimul fenomen mediatic care exprimă cel mai lizibil acest izolaţionism românesc în numele autenticismului este discursul public al lui Mircea Badea. Da, trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.
Oamenii politici şi de presă ştiu asta şi ni-l umplu, activitate din care încearcă să scoată bani sau putere sau, adesea, amândouă. De asta, Boc îl demite pe Nica, pentru ca apoi plevuşca asta de eveniment să fie pusă pe tarabă şi disecată. Din asta se fac astăzi bani. Dar discursul acesta etnocentric nu s-ar vinde atât de bine dacă el n-ar curge, prin creierele noastre de români fascinaţi fie de ce am putea fi dacă am semăna cu un nobil din Vest, fie de frisoanele provocate de o bădărănie fără margini pusă în chenar şi etichetată „ca la noi la nimenea“. Noi nu vrem să trăim în lume, nu vrem să ştim nimic despre ce nu priveşte direct experienţele româneşti (suferinţa comunistă şi, în cealaltă emisferă, veselia mitocană). Şi când plecăm de acasă şi ajungem în ţări ciudate, parcă ne pare rău să trăim cumva în afara noastră, departe de anticomunism şi bădărănie sau departe de intervalul angelic în care ne proiectăm ca proştii. Ajunşi într-o ţară friguroasă, ca Finlanda, ecologică şi discretă, te şi miri cum oamenii de acolo, în lipsa unui Badea sau a unui sfânt cu condei public, nu se sinucid cu toţii în masă. //
