De același autor
În democraţie, orice pas spre dictatură este interzis şi nici preşedintele n-ar fi putut, dacă chiar ar fi vrut, să-l facă.
Faptul că politicul nu a căzut de tot în derizoriu în România anilor 2000 i se datorează lui Traian Băsescu. Pe de altă parte, PD-L-ului i se datorează, mai mult decât celorlalte partide româneşti, caducitatea ideii de partid în România. În fine, iată o a doua propoziţie despre Băsescu: relaţia dintre Băsescu şi PD-L este vinovată de discreditarea discursului preşedintelui şi, în consecinţă, reprezintă cel mai puternic contraargument al primei propoziţii. Să le explicităm.
Traian Băsescu a fost primul lider politic din România postcomunistă care s-a impus cu un discurs antisistem. Înaintea lui, Emil Constantinescu încercase să „restabilească normalitatea“ societăţii româneşti din perspectiva marilor valori civile şi morale pe care comunismul ceauşist le terfelise: libertatea de gândire şi expresie, demnitatea, cinstea. Dar Constantinescu nu se opunea sistemului, pentru că politica românească era atunci scindată între cripto- şi anticomunişti. Sistemul era bicolor. Traian Băsescu nu vine din niciuna dintre extremele acestor tabere. El este primul care, câştigând Primăria Bucureştiului, se aşază în afara acestor tabere care alcătuiau sistemul. Pentru că predecesorii lui, primarii Bucureştiului, fuseseră toţi candidaţi de dreapta şi avuseseră prestaţii jalnice şi pentru că Băsescu nu avusese funcţii politice înainte de 1989.
Traian Băsescu reuşeşte însă să realizeze ceea ce ei nu putuseră: demolează chioşcuri şi eutanasiază câini, adică muşcă din inerţia sistemului, dincolo de partipriuri politice. Pe valul de simpatie astfel stârnit, candidează la alegerile prezidenţiale cu acelaşi discurs antisistem, în 2004, de data aceasta din partea unui partid lipsit de identitate, PD, care nu-i nici de dreapta, nici de stânga, fără ideologie, fără loc pe eşichierul politic, dispus la orice fel de alianţă. Băsescu devine astfel un tip nou de lider, însoţit de un tip de partid politic care avea să devină dominant: un partid a cărui identitate este o culoare, ea însăşi intermediară între roşu şi galben, fără încărcătură simbolică – oranjul. El stă astăzi, în lumea noastră corporatistă, alături de o altă culoare hibrid devenită blazon al unei mari companii de comunicare: vernilul. Interesant, mai târziu, oranjul avea să fie flancat, pe scena politică românească, tocmai de culorile din care provine: roşul PSD şi galbenul PNL.
Cromatic, deci, PD-ul lui Traian Băsescu se află, în 2004, la mijloc, dar nu ca o organizaţie care încearcă să reconcilieze stânga cu dreapta, ci ca una care transmite mesajul implicit al discreditării ideologicului. Faptul că, astăzi, el este considerat un partid de dreapta nu se datorează decât iluziei date de înrolarea în el sau de sprijinul primit din partea unor intelectuali români anticomunişti, după ce, în 2006, Traian Băsescu a avut inspirata idee să „condamne“ comunismul. Această origine politică ambiguă a preşedintelui în exerciţiu i-a ajutat şi îi ajută încă. El nu putea fi identificat nici cu unii, nici cu alţii – între timp perdanţi, rând pe rând. Discursul său nu trebuia să fie atent la preluarea unei moşteniri ideologice anume. Traian Băsescu a ajuns preşedinte nefiind nici comunist, nici anticomunist, ci fiind altceva decât un comunist convertit şi decât un anticomunist romantic. De aceea, el nu-şi putea propune altceva decât să reformeze instituţiile statului pe baze realiste şi, prin urmare, să schimbe societatea românească în măsura în care aceasta funcţionează prin intermediul lor.
Am avut, aşadar, în 2004, iluzia că, dacă ideologiile au murit, politicul e încă viu, că politicul este acel factor care poate determina, prin dimensiunea sa managerială (care presupune principii morale), singura autentică, singura reală, funcţionarea unui stat de drept, dar şi formularea unor legi fericite pentru propăşirea binelui public. După ce anulase falsa dihotomie morală lichea versus erou, după ce denunţase apolitismul omului de bine, care făcea politica celui aflat la putere, după ce renunţase la discursuri violente precum cel naţionalist şi redase umorului rangul pe care şi-l pierduse probabil în epoca interbelică, Traian Băsescu propunea imaginea omului puternic, hotărât, pragmatic şi cu experienţă, pentru care politica înseamnă luptă şi pentru care lupta cu inerţia înseamnă victorie.
Deunăzi, Traian Băsescu a declarat că vrea să fie din nou preşedintele României nu numai pentru a reuşi să ducă la bun sfârşit ceea ce a început, dar mai ales pentru că este nemulţumit de el însuşi şi pentru că acum, în sfârşit, ar avea ocazia să nu mai greşească. Pentru că nu vrea să i se spună că l-a învins Sistemul. Ciudat fel de a-i răspunde, ca de la preşedinte la preşedinte, arc peste timp, lui Emil Constantinescu. Ciudat mod de a încununa printr-o decizie altminteri normală o funcţie de stat percepută înainte de orice ca „lupta mea“, pe care vocile românilor se presupune că o susţin înapoindu-i înmiit ecoul. Numai că Traian Băsescu, în continuare cea mai carismatică prezenţă de om politic din România, a eşuat între timp în încercarea de a-i reda politicului valoarea pierdută.
Pe de o parte, faptul că a pierdut i se poate imputa, iar vina lui constă în relaţia dezastruoasă pe care a avut-o cu partidul său. Discursul său antisistem s-a lovit ca musca de spinarea elefantului în cârdăşiile dintr-un partid care n-avea voie, pus în faţa unei asemenea provocări (de a fi antisistem), la nicio greşeală. Fără să fie mai corupt decât alte partide, PD-L a fost la fel de corupt ca orice partid politic românesc şi a contribuit din plin la absenteismul de la ultimele alegeri. Distanţa dintre discursul lui Traian Băsescu şi bordurile chinezeşti ale lui Adriean Videanu a fost infinit mai mare – şi deci mai clară – decât cea dintre discursul fals al lui Mircea Geoană şi conjugarea ratată a lui Marian Vanghelie. Retorica lui Traian Băsescu din 2009 nu mai poate avea aceleaşi efecte astăzi ca în 2004. Între timp, adversarii i-au învăţat jocul – şi noi ne-am dat seama că a fost vorba despre un joc. Iar alianţa anti-PD-L a greilor PSD–PNL nu face decât să confirme: partidul românesc este o organizaţie în general murdară, lipsită de logică, de consistenţă, cu o existenţă de nejustificat.
Pe de altă parte, însă, ce-ar fi putut să facă Traian Băsescu? Să se desprindă şi de PD-L? Să rămână, cum desigur că i-ar fi plăcut, singur? Nu. Pentru că, din fericire, trăim într-o democraţie în care este imposibil ca cineva să conducă singur. Pentru că orice pas spre dictatură este, în democraţie, interzis şi nici preşedintele n-ar fi putut, dacă chiar ar fi vrut, să-l facă. Eşecul lui Traian Băsescu în a ne convinge de realitatea şi necesitatea politicului se înscrie în seria lungă de încercări ale unor discursuri diferite, de-a lungul ultimelor decenii în Occidentul capitalist, de a pretinde că pot învinge Sistemul. De aceea, poate, în Occident, stânga e mai degrabă o mişcare culturală decât una politică. De aceea, oricine se declară anticapitalist ajunge, mai devreme sau mai târziu, marfă-fetiş (vezi Che Guevara).
Sistemul nu poate fi învins, însă, decât atunci când el este constrângător. Puterea imensă a democraţiei capitaliste stă în capacitatea ei de a integra opoziţiile şi de a anula orice adversităţi atunci când acestea ameninţă să modifice structural societatea. Traian Băsescu nu putea învinge sistemul decât dacă noi, „românii“ (apelativul său preferat), am fi fost opriţi să ne exprimăm public, iar el ar fi promis că ne poate reda această libertate. Dar sistemul în care trăim prevede că fiecare cetăţean este liber să se exprime public, chiar dacă asta nu are nicio altă consecinţă decât în planul psihologic al individului care s-a exprimat. Oricât de nedrept, sistemul democraţiei capitaliste acordă individului o mulţime de libertăţi private şi publice.
Dintre ele, cele mai mari sunt acelea de a acumula avere şi de a o putea preschimba mereu în altceva, o dată, apoi de a produce cantităţi de discurs public (în spaţiu privat, pe stradă, pe Internet) împotriva unor instituţii. Atâta vreme cât sistemul prevede libertatea unor cantităţi indefinite de expresie publică şi avere privată din partea oricărui individ, atâta vreme, altfel spus, cât omul este încurajat să gândească şi să simtă în logica aceasta a cantităţii, energiile lui vor fi canalizate înspre acumulare. Iar el nu va avea suficiente temeiuri pentru a se revolta.
Politicul rămâne, aşadar, o afacere pentru cei care îl fac şi un spectacol pentru ceilalţi, care, din când în când, participă la el cu câte un vot. Uneori, votul poate fi inutil. El este inutil dacă exigenţa este aceea declarată de Traian Băsescu: schimbarea sistemului. Dar nu aceasta este funcţia lui, ci una aparent mai măruntă şi privită nu din unghiul rezultatului său, ci
al libertăţii pe care o exprimă. Funcţia lui este aceea de a exprima libertatea. Pot vota cu cine vreau din oferta, săracă sau nu, dar autentică, a unei pieţe libere. Faptul că am această libertate mă poate face să nici nu mi-o exercit mereu. E suficient că ştiu că pot. Ar ajunge o ameninţare cât de mică la adresa libertăţii de a vota şi toată lumea s-ar repezi la urne. Miza politicului este, într-o democraţie capitalistă, implicită.
Altminteri, repet doar că o posibilitate de salvare a valorii explicite a politicului ar fi înlocuirea partidului cu altceva. Dar n-am acum nici o idee. E limpede, nici preşedintele nu are. //
