Drama foştilor deţinuţi politici. Între indiferenţa autorităţilor şi 'ieşirea din sistem'

Ce s-ar putea face pentru supravieţuitorii temniţelor comuniste, cei care şi-au lăsat ani din viaţă şi sănătatea în spatele gratiilor? Un minimum de atenţie şi de respect faţă de problemele acestor martori şi martiri ai grozăviilor regimului comunist ar fi discutarea situaţiei lor în parlament.

Cercetători de reputaţie internaţională ai fe­nomenului totalitar, de la Thierry Wol­ton la Stéphane Cour­tois, au demonstrat că între leninism şi naţional-socialism – me­taforic vorbind, între „ciuma roşie“ şi „ciu­ma brună“ – nu există deosebiri de esen­ţă.

Ambele sisteme antiumane au însângerat secolul XX, comunismul – în numele ideo­logiei luptei de clasă, nazismul – pro­cla­mând dominaţia „rasei superioare“. Rei­ch­ul milenar s-a prăbuşit după 12 ani de exis­­tenţă, extincţia sa fiind consacrată prin­tr-un proces internaţional; din pă­ca­te, comu­nismul continuă, în mentalităţi şi practici, chiar dacă nu instituţional. În România, la aproape un sfert de veac de la pretinsa sa dispariţie, problema – fundamentală – a pro­prietăţii e departe de a fi rezolvată şi, la fel, şi chestiunea reparaţiilor cuvenite vic­timelor represiunii comuniste. Crimele naţional-socialismului sunt impres­cripti­bi­le şi, la fel, dreptul supravieţuitorilor la re­paraţii morale şi materiale. În temeiul echi­valenţei esenţiale a celor două sisteme criminale, şi crimele comunismului (mult mai numeroase, săvârşite pe teritorii imen­se, într-o perioadă incomparabil mai lun­gă decât domnia regimului nazist) ar tre­bui să fie considerate imprescriptibile, iar vic­timele să aibă drept la reparaţii. Din pă­cate, în România democrată lucrurile nu stau aşa.

Actele normative reglementând si­­tuaţia celor persecutaţi din mo­tive politice de către dic­tatura comunistă (6.03.1945–22.12.1989) sunt Decretul-Lege 118/1990 şi Legea 221/2009. În comparaţie cu ţări ca Polonia, Cehia, Slovacia, Un­garia, Germania, reparaţiile stipulate prin DL 118 lasă mai degrabă impresia unor concesii făcute de ochii lumii de către le­giuitor unei categorii de oameni socotite a fi de mâna a doua, unor vârstnici a căror ieşire, pe cale naturală, din sistem – cum ci­nic se exprima, nu demult, un înalt dem­nitar, profesor de drept constituţional – este aşteptată cu răbdare. Chiar cu ipo­crizie, căci măsurile de ordin medical de ca­re foştii deţinuţi ar trebui să beneficieze prin lege există mai mult pe hârtie. În ce pri­veşte Legea 221/2009 (a cărei adoptare a fost urmarea Rezoluţiei 1096/1996 a Con­siliului Europei privind „Măsurile de eli­minare a moştenirii fostelor sisteme to­talitare comuniste“, a concluziilor Ra­por­tului Final al Comisiei Prezidenţiale pen­tru Analiza Dictaturii Comuniste din Ro­mânia şi a mesajului preşedintelui Traian Băsescu adresat Parlamentului la 18.12.2006), aceasta – prin art. 5 – a produs un efect con­trar celui scontat de legiuitor, anume de a coaliza instituţii precum Curtea Cons­tituţională, Ministerul Public şi Mi­nis­te­rul de Finanţe într-un soi de „ligă anti-re­paraţii“ sui-generis.

Potrivit Memoriului adresat Avocatului Po­porului de ing. Dan Ottulescu, membru al Conducerii Naţionale a AFDPR (în urma emiterii OUG nr. 62/2010 privind mo­di­ficarea în completarea Legii 221/2009, or­donanţă prin care guvernul de atunci s-a substituit legiuitorului şi a intervenit în activitatea justiţiei), în forma iniţială legea „înlătură de drept toate efectele ho­tă­râ­rilor judecătoreşti de condamnare cu ca­racter politic pronunţate între 1945–1989 şi efectele măsurilor administrative cu ace­laşi caracter (...), consacră impres­crip­tibilitatea constatării caracterului po­litic al acelor hotărâri, recunoaşte sa­cri­ficiul împins la extrem al luptătorilor an­ticomunişti (...), îndreptăţeşte persoanele condamnate politic sau supuse unor mă­suri represive cu caracter politic, ca­re au suferit prejudicii ca urmare a aces­to­ra, să solicite, pe cale judecătorească, re­cunoaşterea caracterului politic al ho­tă­rârilor judecătoreşti, respectiv al mă­su­rilor administrative asimilate acestora, şi acordarea cu titlu compensatoriu de des­păgubiri morale şi materiale“.

Ca urmare, instanţele judecătoreşti în­ves­tite cu soluţionarea cererilor de acordare de despăgubiri „au trecut la aplicarea în speţă a prevederilor constituţionale (art. 16, al. 3) referitoare la răspunderea pa­tri­monială a statului şi a dispoziţiilor drep­tului comun (art. 504 ş.u. Cod Proc. Pen.) privitoare la repararea integrală a pre­ju­diciului produs prin privarea ilegală de li­bertate şi/sau condamnarea pe ne­drept“.

Acest ultim paragraf se referă la articolul 5 al Legii 221/2009 relativ la despăgubiri. Este exact esenţa, punctul crucial al legii, cel asupra căruia şi-au concentrat tirul „ar­gumentelor“ contestatarii uniţi în „li­ga“ de care pomeneam. Câtă vreme a fost vor­ba de măruntele reparaţii acordate prin DL 118/1990 – care nu avea în vedere şi restituirea bunurilor confiscate sub co­munism –, mai treacă, meargă! Când însă câteva instanţe au rezolvat favorabil câte­va cereri de daune morale şi materiale, au sărit ca arse Ministerul Public şi Minis­te­rul Finanţelor, amândouă extrem de „în­grijorate de păgubirea“ bugetului statului prin desdăunarea victimelor comu­nis­mu­lui. (Îngrijorare nu întotdeauna ma­ni­fes­tată de cele două onorabile instituţii ale sta­tului faţă de dimensiunile jafului din ba­nul public la care asistăm cel mai adesea ridicând din umeri.)

De atunci, hotărârile de respingere a ce­re­rilor de despăgubiri au curs pe bandă ru­lantă. Lipsa de unitate în practica ins­tan­ţelor, existenţa a două faze în activitatea aces­tora au fost, fireşte, remarcate. Fără vreo urmare.

Evoc, în acest context, experienţa personală. Student la Filosofie, sec­ţia Ziaristică (Universitatea Bu­cureşti), arestat în anul IV, anchetat dur, condamnat la 4 ani pentru „calomnii la adresa artei, li­teraturii şi scriitorilor progresişti de după 23 August“ (sent. pen. 636/19.06.1959), după 10 ani de la condamnare am fost achi­tat, împreună cu colegul de facultate şi de puşcărie şi lagăr de exterminare Flo­rin Constantin Pavlovici (autorul excep­ţionalei cărţi Tortura pe înţelesul tutu­ror), în urma recursului extraordinar, din oficiu, al procurorului general, care des­co­perise că fusesem condamnaţi pe nedrept (între timp, executasem amândoi pe­dep­sele, Pavlovici făcând 5 ani). Tribunalul Su­prem a constatat inexistenţa infracţiunii – şi atâta tot! Anii furaţi din viaţă, su­fe­rinţele din închisoare, deznădejdea fami­liilor, supravegherea perpetuă, dificultăţile reinserţiei sociale n-au interesat pe ni­meni. Am suportat mult timp consecinţele etichetei de „duşman al poporului“.

Prin cererea nr. 7461/118/2007 am so­li­ci­tat Tribunalului Constanţa, instanţă de fond, obligarea statului român la plata unor da­une morale şi materiale, cerere admisă. Au sărit, cum spuneam, procurorii şi fi­nanţiştii, mânaţi conjunctural de un înalt simţ al apărării banului public.

Mi-am pledat cauza în faţa judecătorilor Curţii Constituţionale unde îmi fusese tri­mis dosarul: pledoarie în van. Ca să nu mai lungesc vorba: Curtea de Apel Constanţa şi, în ultimă instanţă, Înalta Curte de Ca­saţie şi Justiţie (aceasta la 31.05.2012) au respins cererea ca nefondată, la capătul a 5 ani de confruntări cu reprezentanţi ai Parchetului şi Finanţelor, care nu au ezi­tat să-mi atribuie intenţia de a mă îm­bo­găţi fără just temei...

Nu a contat nici măcar faptul că însăşi jus­tiţia comunistă rejudecase, fără ca eu să fi solicitat, procesul şi mă declarase, caz ra­risim, nevinovat. Fără îndoială, res­pin­ge­rea acţiunii mele (şi a celorlalţi foşti de­ţinuţi) a fost pricinuită de amestecul fac­torului politic în actul de justiţie.

Dintre zecile de mii de foşti de­ţinuţi politici, câţi mai existau în 1998, mai trăiesc circa 3.000. Persecutaţi de un regim „ilegitim şi criminal“ (con­form preşedintelui Băsescu) au fost şi stră­mutaţii, categorie distinctă. Decente, vic­timele gulagului (141 de închisori, lagăre de exterminare, de tortură prin bătaie, frig, înfometare) nu au ieşit în stradă să protesteze faţă de indiferenţa gu­ver­nan­ţilor şi a partidelor. De lehamite, de silă, nu au protestat nici când printre excesiv de numeroşii revoluţionari au apărut foşti miliţieni şi securişti, nici când pensiile unor foşti torţionari s-au umflat fără ru­şine. Ce s-ar putea face pentru supra­vie­ţuitorii temniţelor comuniste, cei care şi-au lăsat ani din viaţă şi sănătatea în spa­tele gratiilor?

Un minimum de atenţie şi de respect faţă de problemele acestor martori şi martiri ai grozăviilor regimului comunist ar fi dis­cutarea situaţiei lor în parlament. Sug­e­răm, în acest sens, liderilor majorităţii par­lamentare (în opoziţie când a fost Gu­vernul Boc, prin OUG nr. 62/2010, a „torpilat“ Legea 221/2009, făcând-o ino­perantă) să iniţieze, în colaborare, fireşte, cu conducerea AFDPR, cu Ministerul Mun­cii, Familiei, Protecției Sociale și Per­soa­nelor Vârstnice şi cu Ministerul Justiţiei, discutarea situaţiei actuale a supra­vieţui­to­rilor temniţei şi a reparaţiilor care li se cu­vin. Pe drept.