Scrisoare deschisă către ministrul Educaţiei. Ieşirea din Istorie

Domnului Adrian Curaj. ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Stimate Domnule Ministru,

Sunt ani de zile de când marii istorici ai ță­rii își fac datoria ieșind în spațiul public pentru a atrage atenția și a protesta îm­potriva eliminării treptate a istoriei na­țio­nale din programele școlare, atât prin scă­derea numărului orelor de istorie, cât și prin predarea ei integrată în istoria uni­ver­sală. Încearcă să se opună astfel unei curri­cula prin care se transmite elevilor nu ca­pa­citatea de rezistență, uneori eroică, a stră­moșilor lor, care și-au păstrat iden­ti­ta­tea în această vatră pe deasupra căreia se bat dintotdeauna munții în capete, ci dim­potrivă, lipsa noastră de importanță în con­­certul asurzitor al lumii, condiția de epi­­goni ai unei istorii atât de insignifiante, încât abia dacă merită menționată. Și ast­fel se completează spălarea creierelor pro­gramată în comunism pentru crearea „omu­­lui nou“, omul fără memorie, care nu tre­buie să știe nici de unde vine, nici ci­ne a fost, ca să poată fi ușor manipulat și îm­pins în direcția dorită. Faptul că aceas­tă di­recție s-a schimbat nu schimbă esența de­mersului, ci îl face mai în­spăi­mântător.

Timp de 18 ani am încercat prin Școala de Vară de la Sighet să contracarăm, pe mă­sura puterilor noastre, acest proces de de­gradare intelectuală și de deznaționalizare. Cele câteva mii de adolescenți care au ab­solvit-o au ascultat mari istorici, so­cio­logi, filozofi, români și străini (care uneori ne respectau mai mult decât ne respectam noi înșine), au pus întrebări și au primit răs­punsuri, au petrecut ore și ore în Mu­zeul Memorial, descoperind modele, mân­dria de a avea ce continua și datoria de a construi o punte intelectuală și morală pes­te hiatusul comunist. Memorialul se do­vedea, așa cum ne-am dorit, un drum prin trecut spre viitor. E adevărat că, pe parcursul celor mai bine de trei lustri, aten­ția noastră îndreptată asupra elevilor nu­meroși care se prezentau la testul de ad­mitere al școlii descoperea cu tristețe o scă­dere îngrijorătoare a nivelului de cu­noș­tințe dobândite în gimnaziu și în liceu, ca­re făcea tot mai dificilă adaptarea la for­ma­tul Școlii de la Sighet.

În acești 18 ani ne-am adresat în mai mul­te rânduri Ministerului Educației încer­când să convingem și să oprim degra­da­rea. Ul­ti­mul dintre memorii a fost scris chiar de pro­fesorii de istorie din învă­ță­mâ­ntul pre­u­niversitar care au participat în iu­lie 2012 la a XV-a ediție a Școlii de Vară, memoriu în care își prezentau nu numai în­gri­jo­ra­rea și revolta în fața degradării ma­teriei de învățământ, ci și propunerile de pro­fe­sioniști pentru remedierea si­tua­ți­ei. Răs­pun­sul ministerului anunța noi pla­nuri de învățământ și planuri școlare. În­tre timp, au mai fost introduse și perimate câteva.

Iar acum ne aflăm în fața unei noi refor­me. De data aceasta, radicală. Un moment pe care n-aș fi fost în stare să mi-l ima­gi­nez nici în cea mai pesimistă dintre pers­pec­tive, momentul în care problema isto­ri­ei ca obiect de studiu în gimnaziu și liceu s-a rezolvat definitiv prin scoaterea lui din cărțile de școală. În manualele anilor ur­mători vom căuta zadarnic istoria, în­lo­cuită cu sintagma „educație pentru soci­e­tate“ și amestecată cu alte câteva materii, dar rămânând tot cu o oră pe săptămână.

Cu câțiva ani în urmă, pe vremea când era comisar european, d-l Dacian Cioloș m-a im­presionat prin îndelunga atenție cu ca­re a vi­­zitat expoziția dedicată Me­mo­ria­lu­lui de la Sighet, deschisă în Parlamentul Eu­ro­pean de la Bruxelles în octombrie 2011. Era do­va­da unui interes intelectual și mo­ral au­ten­tic și a unui respect pentru Is­to­rie, ne­potrivit cu această „reformă“ in­cre­di­bilă ca­re își închipuie că este corectă politic.

De altfel, într-un document al Consiliului Europei din 1997, intitulat chiar Consiliul Europei și Istoria în școală, se spune: „Este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și menținere a unui sentiment de identitate națională“.

Și atunci, de unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la istorie)? Ce îi îndreptățește, ce ideal le permite să șteargă trecutul din mintea generațiilor viitoare, scoțându-și în felul acesta propriul popor din istorie? În tradiția românească, matematicienii erau mari intelectuali umaniști și chiar mari poeți (este destul să ne gândim la Dan Barbilian, Traian Lalescu, Octav Oni­ces­cu, Grigore Moisil, Solomon Marcus). Și atunci cine le dă dreptul să transforme matematica într-un rival favorizat al cul­turii umaniste, pregătind astfel viitorul post-cultural al unor mulțimi de roboți?

Dumnezeu m-a făcut să observ cu pre­cădere partea plină a paharului, dacă exis­tă. Acum ea constă în speranța că, alături de impresionantele proteste ale Academiei Române și ale Facultăților de Istorie din Bu­curești, Cluj și Iași, elitele și toți oa­menii responsabili ai acestei țări se vor împotrivi și vor reuși să interzică această castrare a identității viitoarelor generații, dacă nu din patriotism, cel puțin din dra­gostea pentru copiii lor, care, desprinși de memoria culturală a trecutului, se vor pier­de fără sentimente și fără speranță în gaura neagră a unui viitor tot mai virtual, tot mai inuman.

Cu stimă,

ANA BLANDIANA

București, 15 februarie 2016