De același autor
Judecătorii vor salarii, nu mari, ci imense la nivelul României. Pretind, sfidător şi cinic, că aceşti bani le trebuie pentru a se garanta independenţa justiţiei. Ştiam că interlopii impun „taxe de protecţie“; iată că avem acum şi perspectiva unei „taxe de incoruptibilitate“!
Aşa-zisul „protest“ al magistraţilor – în realitate o grevă parţială nedeclarată – continuă, în pofida chemărilor la responsabilitate din partea ministrului Justiţiei, a nemulţumirii justiţiabililor, cărora li se refuză, în mod neruşinat, accesul la justiţie. Continuă, deşi se încalcă două decizii ale Curţii Constituţionale şi Legea conflictelor de muncă. Negocierile nu au dus la nimic. CSM a devenit un sindicat care apără cu îndârjire privilegiile membrilor săi, oricum foarte avantajaţi în raport cu marea majoritate a bugetarilor, de exemplu, cu profesorii şi medicii. Judecătorii vor salarii, nu mari, ci imense la nivelul României, începând de la aproape 6.000 de lei; în plus, vor înapoi sporurile obţinute în justiţie, adică cele pe care şi le-au acordat ei înşişi lor înşile. Pretind, sfidător şi cinic, prin reprezentanta lor, agresiva Mona Pivniceru, că aceşti bani le trebuie pentru a se garanta independenţa justiţiei. Mai clar, aproape că nu se putea spune: „dacă nu ni-i daţi, ni luăm noi înşine lăsându-ne mituiţi de justiţiabili“. Ştiam că interlopii impun „taxe de protecţie“; iată că avem acum şi perspectiva unei „taxe de incoruptibilitate“! Între timp, destui interlopi sunt eliberaţi din arestul provizoriu sau sunt judecaţi cu o lentoare exasperantă, ceea ce arată că cele două triburi au, spre indignarea şi sila noastră, destule în comun...
Bun, dar ce face statul? Aproape nimic. Moale, din când în când, ministrul Justiţiei atrage atenţia asupra ilegalităţii acţiunii magistraţilor. E imediat plesnit de d-na Pivniceru, care îi declară că nu are nici măcar dreptul să se pronunţe. Primul ministru îşi ia acest drept, dar cu gingăşie. Cere responsabilitate şi explică de nenumărate ori noua grilă de salarizare. O explică, cu mai mult sau mai puţin succes, pentru toate sindicatele de bugetari, ce încet-încet par să se convingă că acţiuni radicale de protest nu-şi au rostul în condiţii de recesiune; cu mai mult sau mai puţin succes, deci, pentru aproape toată lumea. Cu zero succes pentru magistraţi. Ce se răspunde din partea guvernului? Nu se răspunde.
Ce spun politicienii? Geoană, Antonescu, trupele de şoc de la televiziuni? Când nu-i susţin pe magistraţi, critică guvernul. Simplu. Laş. Dar îi cunoaştem...
Şi cu asta ajungem la preşedinte. Ce face Băsescu? Se duce la şedinţa CSM, îi critică pe magistraţi şi poziţia CSM, după care se lasă încolţit de replicile tăioase ale magistraţilor, care sugerează că el e unul dintre principalii vinovaţi. Iese din şedinţă „ciufulit“ ca niciodată şi... tace. Trimite a doua zi o scrisoare deschisă CSM, care o zvârle imediat la coş. Şi ce se mai întâmplă? Băsescu se duce în ţară, se fotografiază la sărbătoarea „caşcavalei“, dă autografe... Vă place?
Ce ar fi de făcut? Simplu: suspendarea plăţii salariilor pentru toată această perioadă de falsă grevă. Principiul e elementar: voi nu judecaţi, noi nu vă plătim. E plauzibil că în acest caz solidaritatea judecătorilor ar începe să se fisureze. Că CSM ar reconsidera. Că aplombul isteric al d-nei Pivniceru s-ar dezumfla. Poate totuşi, ea şi încă câţiva ar continua să ameninţe, dar cu buzunarele goale ceilalţi ar deveni ceva mai realişti. Şi atunci, dacă e aşa de simplu, de ce nu se întâmplă? De unde atâta delicateţe în reacţiile statului şi ale politicienilor? De ce preşedintele însuşi, pe care îl ştim atât de bătăios, se lasă opărit de o anume madam Pivniceru, de un anume domn Lupaşcu? Nu e greu de bănuit.
Politicienii sunt şantajabili. Ia închipuiţi-vă că, mânioşi pe politicieni, procurorii şi judecătorii ar începe deodată să lucreze aşa cum trebuie şi cum le cere societatea: dintr-o dată, unii ar produce dosare-beton, iar ceilalţi le-ar judeca „cu celeritate“; n-ar mai da amânări peste amânări, n-ar mai accepta excepţii de neconstituţionalitate pentru orice, n-ar mai plimba dosarele,
n-ar mai da soluţii contrare la diferite instanţe etc. Pe scurt, închipuiţi-vă că magistraţii ar apăsa, doar puţin-puţin, pe pedala legii în marile dosare de corupţie şi s-ar apuca să judece cu adevărat, întrerupând eternul formalism? Poate chiar ar începe să facă dreptate! Vai, ce gemete s-ar auzi, ce drame, ce catastrofe ar rezulta în fericitul Olimp! Toată clasa politică ar fi cuprinsă de un fior pe care rareori l-a cunoscut în ultimul timp: teama. V-ar plăcea, nu-i aşa?
Şi atunci, ca să nu cunoască acest fior, ea tace sau vorbeşte în şoaptă. Nici măcar preşedintele n-are curajul pe care îl aşteptam de la el. Iar judecătorii, a căror conducere, cel puţin, se înţelege „din ochi“ cu politicienii, continuă să sfideze impasibili. Tribunalele rămân goale. În acest timp, noi ne uităm cu speranţă ba la unii, ba la alţii, aşteptând ca, până la urmă, să se învoiască între ei, iar lucrurile să fie ca până acum: unii să fure, iar ceilalţi să-i acopere. //
