Alianţa pro-Johannis şi anti-Ponta. E suficient?

Pentru ca o construcție de dreapta să aibă într-adevăr succes, să nu fie doar rezultatul unei conjuncturi, așa cum au fost atâtea altele, sunt necesari mulți alți pași care să-i dea consistență, inclusiv ideologică și programatică, care s-o scoată din paradigma „răul cel mare“ versus „răul cel mic“.

Prima fotografie de familie cu liderii de dreapta intonând imnul unificării după marele dezastru i-a surprins pe toți cu ochii ațintiți la cameră, gâturile lungite să intre în cadru și zâmbete strâmbe la gândul că jil­țurile le-ar putea zbura din locurile desenate dinainte cu creta pe parchetul din biroul de la partid. A doua poză, făcută în culise, mult mai spectaculoasă, îi arată alergând bezmetici, în­cer­când să prindă un loc pe scara alunecoasă a tram­va­iului în drum spre depou. Antonescu a pi­cat primul și și-a încheiat cariera strivit eroic de greșeala fatală a aventurii use­liste, MRU își negociază din mers ratele sacrificiului pe care nu i-l cere nimeni, Pavelescu și-a îndesat ștampila în buzunar și s-a încuiat în debara până găsește un alt partid de care să se agațe, iar Udrea a scos din blugi factura en detail din cam­panie, pregătindu-se pentru confruntarea de la Congres cu răsculații post festum, ca­re, scăpați din lesă, hămăie pe Facebook. Doar Blaga rezistă încă, dar aprinde zilnic lu­mânări pentru cele 6 procente ale PMP. Băsescu nu știm ce face, dar putem intui. Cam așa arată peisajul în care se pritocește marea coaliție pentru susținerea „Ale­su­lui“ care va trebui să-l înfrângă pe Ponta.

Antonescu, eroul propriului eșec

De departe, cea mai spectaculosă mișcare a fost a lui Antonescu. Renunțarea in­tem­pestivă la toate candidaturile posibile - partid și prezidențiale - arată că a înțeles, singur sau ajutat, că a scăpat jocul din mâ­nă și, decât să iasă din arenă pe scut, mai bi­ne salvează ce se mai poate salva la cea­sul decontului. Nu prea mai contează acum dacă a fost o strategie pregătită încă de când a ridicat ștacheta la aproape im­posibilul 20% punându-și pe masă de­mi­sia, dacă vizitele la Bruxelles și Wa­shing­ton i-au arătat dimensiunea lipsei de cre­dibilitate și susținere sau dacă a înțeles cu sondajele interne în față că se îndreaptă spre un eșec de proporții. E adevărat că și Johannis i-a forțat mâna printr-un aran­ja­ment de culise - demisia neanunțată, de­rogarea de vechime la șefia partidului -, lu­crându-l nemțește. Oricât a încercat An­tonescu să se redefinească, nu putea șter­ge cu buretele vara lui 2012, când a de­mons­trat o teribilă determinare în sa­bo­tarea statului de drept și a șocat cu iz­bucnirile antieuropene și glumele de prost gust la adresa partenerilor occidentali. Pro­dus de succes al proiectului politic anti­băsist, Antonescu nu avea cum să se me­ta­morfozeze și să devină credibil în ochii unui electorat puțin dispus să-i ierte prea îndelungatul și convingătorul parteneriat cu Ponta și Voiculescu. Eșecul lui An­to­nes­cu nu este însă unul doar personal, este al unui întreg partid care s-a aruncat cu voluptate într-o aventură contrară prin­cipiilor și valorilor democrației și li­be­ra­lis­mului, aceasta fiind de fapt lecția pro­fun­dă a momentului. În final, totul se plă­tește. Chiar și în politică. Desigur, cel mai important este acum că Antonescu a eli­be­rat scena, creând premisele pentru coa­gu­larea dreptei, gest care îi salvează în­tr-o oarecare măsură ima­ginea zdrențuită. Este însă doar un punct de plecare, total insuficient.

Pentru ca o construcție de dreapta să aibă într-adevăr succes, să nu fie doar re­zultatul unei conjuncturi, așa cum au fost atâtea al­tele, sunt necesari mulți alți pași care să-i dea con­sis­tență, inclusiv ideologică și pro­gra­ma­tică, care s-o scoată din paradigma „răul cel mare“ versus „răul cel mic“.

Dreapta unită, de la principii la candidat

Pentru început, dacă PNL a înțeles lecția, Con­gre­sul din iunie ar trebui să aducă la con­ducere o cu totul altă garnitură de lideri, camarila din jurul lui Antonescu, puciștii și dubioșii propulsați în epoca USL ar trebui trași pe tușă. Johannis însuși, ieșit la rampă în coaliția Grivco, ar câștiga astfel un plus de credibilitate. De altfel, Jo­hannis a deschis ușa spre o astfel de schim­bare, conducerea va fi aleasă liber, și nu pe listele unei moțiuni. Mo­de­lul An­tonescu va pune presiune pe PDL, căruia nu i-ar strica o primenire nu atât din cauza scorului din alegeri, justificabil prin apariția PMP, cât pentru a demonstra că preconizata alianță nu este concepută ca să-i securizeze lui Blaga funcțiile.

De aici încolo, ar putea demara discuția des­­pre proiectul dreptei unite. Până acum, singurele lui rațiuni par a fi arit­metica, candidatul la prezidențiale și am­nistia reciprocă. Ce valori, ce principii, ce program i se contrapune PSD? Ce garanție exis­tă că noua construcție va avea o agen­dă corectă, reformistă, că va continua în­tărirea instituțiilor statului, rezolvarea pro­blemelor endemice de corupție care sufocă economia, că nu va deveni un PSD mai soft? Sau că Johannis nu va fi, ca și Ponta, o marionetă în mâinile baronilor și pe­nalilor de altă culoare politică. Mai pre­cis, ce garanție există că mesajul lui Bi­den, care a sintetizat proiectul de țară, va fi asumat de alianță? Niciuna, deocamdată. Au liderii acesteia statura morală care să confere siguranța că totul nu va rămâne o vorbă goală? Nu prea și nu toți. Tocmai de aceea este necesară prezența în con­du­cerea noii structuri a unor personalități ca­re și-au probat în acești ani determinarea în apărarea acestor deziderate. Imensa ne­încredere a electoratului de aici vine, se înlocuiește sub presiunea momentului pro­gramul „jos Băsescu“ cu „jos Ponta“. Ob­servăm că, în afara Monicăi Macovei, ni­meni nu a vorbit articulat despre prin­ci­piile care ar trebui să stea la baza acestei alianțe (sau partid). „O alianță de dreapta nu se poate construi decât pe baza res­pec­tului față de statul de drept, de lege și justiție, față de valorile de dreapta și res­pectul față de partenerii noștri occi­den­tali“, spune Macovei, atrăgând atenția asu­pra punctelor nenegociabile: anticorupția și aplicarea egală a legii pentru toți, men­ținerea independenței DNA și ANI, men­ți­nerea independenței justiției, capitalismul în economie, sacralitatea proprietății pri­vate, respectul și atașamentul față de par­te­nerii din Europa și Statele Unite, un set de condiții minimale de etică politică. Ape­lul lansat de Macovei nu a produs până acum nicio reacție. Timpul însă presează, iar electoratul e bulversat și destul de re­ti­cent. Lansarea candidatului dreptei unite, probabil Johannis, fără un răspuns la aceste chestiuni esențiale, va fi un mare semn de întrebare.

Ponta, captiv în strategia antibăsistă

Rezultatul sub așteptări de la euro­par­la­mentare, suprapus peste mișcările tec­tonice din ultimele zile, pare să fi zăpăcit com­plet PSD și pe Ponta. Au fost con­strânși să admită că „USL a murit“ și să scoată din geam cadavrul în contul căruia sperau să mai încaseze pensie de urmaș. Dau declarații contradictorii, ba ve­ni­noa­se, ba patetice, amână prudenți anunțul oficial al candidaturii lui Ponta, scot din joben fumigene precum Dan Diaconescu, devenit brusc frecventabil în amintirea tunului de la Oltchim, par loviți de cons­piratită. Ponta vede în jur doar manevre obscure, manipulări, brațul lung al „ser­vi­ciilor“, străinătatea care i-a spus lui An­tonescu să se retragă și vrea să-l impună pe Johannis. Derută mare. Nici tele­vi­ziu­nile de casă nu mai știu încotro s-o apuce. Din ce se vede deocamdată, PSD își va con­­tinua strategia, de succes până acum, de a lipi de tot ce mișcă în opoziție eti­cheta cu Băsescu. E capcana de la euro­parlamentare și cea mai sigură metodă de a mobiliza electoratul captiv în antibăsism.

Cu sau fără Băsescu?

Reușita strategiei nu depinde însă de PSD, ci de alianța de dreapta și de Băsescu în­suși. Situația este extrem de complicată. Pe de o parte, alianța nu se poate dezice de președinte, va fi obligată să preia prin­cipiile și liniile de forță ale „proiectului Băsescu“, enunțate deja de Macovei, altfel riscă să piardă un electorat consistent, în­tre 6 și 10%, indispensabil pentru vic­to­rie. Pe de alta, dacă alianța nu reușește să evite ștampilarea de către PSD cu marca Băsescu, candidatul Johannis ar putea avea probleme în colectarea de voturi, vi­tale, din afara actualului bazin electoral. Un dans pe sârmă. Ce va face Băsescu? Cum se va poziționa? Președintele a vorbit obsesiv despre unitatea dreptei, a spus că ar vota orice candidat care i s-ar opune lui Ponta, cu atât mai mult pe Johannis, ar fi deci de presupus că va susține noua construcție. Important este însă să o facă din umbră, fără ieșirile publice de până acum, fără agresivități, „mocirlă“ și „to­cat la Ponta“. Să lupte în continuare, dar cu alte arme. Suntem însă pe tărâmul spe­culațiilor, pentru că o necunoscută este raportarea lui Traian Băsescu la PMP și Elena Udrea. Dacă a înțeles într-adevăr că eșecul partidului i se datorează lui Udrea și că tipul de politică făcut de aceasta este incompatibil cu bună parte a propriului său electorat, riscând să-l îngroape și pe el, și proiectul la care a muncit atâția ani, va facilita o predare lină de ștafetă în PMP către unul dintre reformiști, de preferat Pa­pahagi, singurul care a dovedit că are verticalitate. În felul acesta, PMP se poate regândi, crește, deveni o reală alternativă. Poate avea chiar propriul candidat la prezidențiale, aduna voturi din zona pură și dură băsistă și, important, poate fi pa­ratrăznetul la PSD, luând de pe Johannis par­te din atacuri.

Până atunci, nu putem decât să constatăm resetarea surprinzătoare și în mare viteză a întregii scene politice, deschiderea pers­pectivelor spre o confruntare mai echi­li­brată la prezidențiale. Este însă prima oară în 25 de ani când, cu doar cinci luni înainte de alegeri, principalul partid, PSD, nu și-a nominalizat candidatul, ceea ce arată o slăbiciune. Suspansul va mări ten­siunea și, ca de obicei, prezidențialele vor fi emoționale și votul negativ. //