De același autor
Justiţia este grav compromisă în ochii opiniei publice.
O fi ultimul atac al preşedintelui la adresa justiţiei „inacceptabil“, semnul unui „stat poliţienesc“, cum ne anunţă Viorica Costiniu, doamna care veghează, împreună cu soţul, la dependenţa magistratului de politician şi de mogul, sau motiv întemeiat pentru lăsarea la vatră a dictatorului, aşa cum susţine suspendacul de serviciu, Crin Antonescu, dar şi justiţia se pretează din plin la a fi exploatată mediatic şi atacată din toate poziţiile. Pe de o parte, vorbele teribile rostite de preşedinte – „să ne spună magistraţii de unde luăm sursa de finanţare“ şi „dacă am pune în aplicare toate deciziile judecătoreşti, am fi într-o situaţie dificilă“ – merită criticate pentru că, prin generalizare şi lipsă de nuanţe, pun sub semnul întrebării însuşi statul de drept. Pe de alta, prin multe dintre decizii, magistraţii înşişi au făcut acelaşi lucru. Culpabilizarea la pauşal este un alt triumf al formei asupra conţinutului.
Nu e treaba magistraţilor nici să găsească surse de finanţare – pentru asta avem guvern şi parlament – şi nici să împartă dreptatea în funcţie de dimensiunile şi nevoile de moment ale puşculiţei bugetare. Deciziile judecătoreşti trebuie respectate, dar pot fi criticate şi contestate, la CEDO de exemplu, iar practica arată că toate guvernele au amânat executarea acestora în funcţie de finanţele statului sau de interese de moment. Nu doar Boc, ci şi Iliescu, Văcăroiu, Năstase, Tăriceanu au ignorat „dictatorial“ o mulţime de hotărâri definitive şi irevocabile, unele aparţinând chiar CEDO, ca să vorbim doar de cele referitoare la restituirea proprietăţii. Au făcut-o jucând la două capete. Se foloseau de magistraţi în interesul clientelei politice, hrănindu-i cu privilegii peste privilegii, timp în care făceau tabula rasa din deciziile instanţelor. Deci, mai uşor cu ipocrizia pe scări!
Cum s-a ajuns însă ca, sistematic, şeful statului să ridice în public chestiunea legitimităţii unor decizii judecătoreşti? Care este motivul pentru care Traian Băsescu se simte îndreptăţit să arate acuzator cu degetul spre magistraţi, derapând nedemocratic în huiduielile opoziţiei? Răspunsul este la îndemână: justiţia este grav compromisă în ochii opiniei publice, aşa cum arată toate sondajele de opinie. Este compromisă nu de ieri, de azi. Faptul că magistraţii nu rezolvă marile dosare de corupţie, care sunt lăsate să se apropie de termenul de prescriere, refuzând practic să judece sub diverse argumente care de care mai rizibile - nu sunt săli, sunt supraîncărcaţi -, nu a făcut decât să mărească suspiciunea asupra integrităţii magistraţilor. Iar când, în paralel, Curtea Constituţională a spus că doar pensiile magistraţilor nu pot fi recalculate şi judecătorii şi-au acordat singuri, pe bandă rulantă, sporuri şi măriri de salarii şi au făcut grevă pentru acestea, decredibilizarea a fost dusă până la capăt. Opinia publică a înţeles că este vorba de o castă care lucrează mai mult în apărarea propriilor privilegii, obţinute datorită obedienţei politice, decât aflată în slujba adevărului şi a binelui public. Cu alte cuvinte, Băsescu mizează pe proasta imagine a justiţiei atunci când o atacă.
În plus, preşedintele mai are în vedere şi faptul că parte din cele 9 miliarde de lei pe care statul le are de achitat ca urmare a unor decizii judecătoreşti vin în pofida hotărârii Curţii Constituţionale, care a spus că instanţele nu au dreptul să modifice legile adoptate de parlament (în cazul contestării de către PNL şi PSD a Legii salarizării). Mai mult, chiar deciziile CEDO, care ar trebui să pună stavilă apetenţei (pornită de la propriile situaţii) judecătorilor de a „restitui“ sporurile şi alte beneficii tăiate, sunt ignorate. Acum o lună, plângerile a 400 de reclamanţi, actuali sau foşti angajaţi ai Direcţiei Generale de Finanţe Constanţa, aparţinând Sed Lex, referitoare la neacordarea unor sporuri au fost respinse de CEDO, care a considerat că „sporurile“ nu reprezintă un „bun“ în înţelesul Art. 1 referitor la proprietate din Protocolul 1 al Convenţiei europene. Altfel spus, când magistraţii români se descalifică încălcând şi decizii româneşti, şi decizii CEDO, duritatea prezidenţială are înţeles. Are înţeles şi atunci când afirmă că justiţia este cea care ne-a ţinut la graniţa Schengen, tergiversarea marilor dosare fiind o dovadă de necontestat în acest sens.
Oricât ar protesta judecătorii, oricât ar sări pişcaţi de afirmaţiile preşedintelui, ele conţin o mare doză de adevăr. S-a ajuns ca pe stadioane să se scandeze „DNA, DNA!“, semn clar că procurorii sunt văzuţi ca singurul instrument al luptei împotriva corupţiei. Mai e un pas până când judecătorii vor fi văzuţi drept complici ai infractorilor, mai ales ai celor cu gulere albe. România nu mai e ţara coruptă fără corupţi, ci ţara plină de corupţi făcuţi scăpaţi de (unii) magistraţi. Sunt curioasă dacă Horaţiu Dumbravă are tăria de a duce la bun sfârşit controlul la Înalta Curte. Dacă dosarele lui Adrian Năstase şi ale altor 4 demnitari vor fi lăsate sau nu la prescriere. Este o şansă şi un test. Doar acesta este însă contextul în care preşedintele are dreptul să spună ceea ce spune. Şi până acum are dreptate. Altfel, într-o societate normală, cu o justiţie funcţională, chiar ar trebui suspendat! //
