De același autor
Reforma în educaţie îi doare exclusiv pe cei care, de douăzeci de ani, profită din plin de lipsa ei.
Elevii sunt analfabeţi funcţionali, adică pot citi, dar nu înţeleg mare lucru din ceea ce citesc, termină liceul fără să stăpânească gramatica limbii române, fără noţiuni elementare de cultură generală şi posedă informaţii teoretice cu nicio aplicabilitate în viaţa practică. Facultăţile, inclusiv cele de stat, sunt SRL-uri de produs diplome, motiv pentru care angajatorii au ajuns să prefere absolvenţii cu studii medii, susţinând că nivelul de pregătire este aproape identic, dar salarizarea mai scăzută. Situaţia este cunoscută de întreg sistemul, de la dascăli la sindicalişti, la minister şi inspectorate, până la rectori şi profesori universitari. Mai mult, aceste realităţi nu sunt contestate de nimeni şi, teoretic, toată lumea este de acord cu stringenţa reformei.
Şi atunci, de unde acest boicot, această revoltă generalizată, care aduce aminte de solidaritatea faimoaselor „reţele“? Pe cine deranjează, în fond, noul proiect de lege? Urmărind îndeaproape dezbaterile, nu doar cele de acum, răspunsul este unul singur: pe toţi cei care vor să conserve actuala stare de lucruri, care începe cu propria incompetenţă şi comoditate şi se termină cu privilegiile şi interesele de clan. Puţinele voci raţionale şi preocupate de altceva decât de salarii şi de menţinerea statu-quo-ului au venit din partea părinţilor. Normal, din moment ce elevul / studentul este plasat pe ultimul plan în preocupările revoltaţilor.
Două precizări se impun însă. Salariile profesorilor (nu toate) sunt mici (dar am îndoieli că dublarea sau înzecirea lor ar creşte proporţional competenţa şi calitatea, a se vedea rezultatul imenselor venituri ale judecătorilor). Comunicarea a fost deficitară. Îmi este greu să înţeleg de ce ministerul a mers exclusiv pe calea bătută (prost) de înaintaşi a dezbaterilor şi talk-show-urilor, în locul unei campanii organizate, în care legea să fie explicată pe puncte, cu întrebări şi răspunsuri (un exemplu bun de urmat este Franţa, unde subiectul educaţiei se află în dezbatere, a se vedea Le Monde din 10 februarie 2010) şi apoi distribuită categoriilor direct interesate.
Pe scurt, principalele nemulţumiri vizează trecerea clasei a IX-a în cadrul gimnaziului, ocuparea posturilor de profesor prin concurs organizat de şcoală, pierderea titularizării în sistem, introducerea consiliului de administraţie (în care părinţii, administraţia locală şi profesorii vor avea, fiecare, câte o treime) care va evalua profesorii şi introducerea sistemului corporatist de conducere în universităţi, adică schimbarea modalităţii de desemnare a senatului şi alegerea rectorului prin concurs.
Contraargumentele sunt cunoscute, pentru că doar ele s-au auzit: autonomia universitară e în pericol, cariera profesorului rămâne la mâna unor „nespecialişti“, catedra nu va mai fi „rezervată“, elevii din mediul rural vor fi îndemnaţi la abandon şcolar.
Ce nu s-a auzit este de ce deranjează, de fapt, aceste măsuri? Trecerea clasei a IX-a la gimnaziu îi va obliga pe mulţi profesori de generală să pună mâna să înveţe materie nouă, angajarea prin concurs a profesorilor îi va determina să se îngrijească şi de propria competenţă, nu doar de salariu. Evaluarea sistematică a profesorilor şi a elevilor, ca şi cuvântul mult mai greu al părinţilor va fi un bun mecanism pentru stimularea acelor dascăli care dorm la catedră, au rămas cu metodele de predare în vremea lui Creangă sau îi şantajează pe elevi cu meditaţiile şi propriile manuale. În plus, reducerea autorităţii ministerului şi a inspectoratelor, trâmbiţata descentralizare, va micşora şpaga pentru catedră sau pentru înscrierea în şcolile şi liceele bune (taxa pentru un „transfer“ la Sf. Sava sare de 7.000 de euro). E rău asta? La fel, nu e bine ca rectorii să fie aleşi printr-un concurs organizat de o comisie formată în proporţie de 50% din membri ai universităţii şi în proporţie de 50% din personalităţi ştiinţifice şi academice din afara universităţii, din ţară şi străinătate, şi nu prin coterii? Este nedemocratic a interzice cumulul de funcţii şi de norme didactice, aşa încât rectorii şi universitarii să nu mai poată lua salarii pe câte 10 norme, pe care nu le făceau? E rău că se pune capăt clanurilor universitare, că se pedepseşte plagiatul şi facultăţile vor fi evaluate după calitatea cursurilor?
E rău doar pentru cei care beneficiază de toate acestea. Cu alte cuvinte, reforma în educaţie îi doare exclusiv pe cei care, de douăzeci de ani, profită din plin de lipsa ei. //
Cuvinte cheie: educatie, analfabeti, lege, angajatori, profesori.
