De același autor
Nu poţi reforma sistemul cu oameni care reprezintă produsul cel mai retrograd al breslei magistraţilor şi care sunt rezultatul unui sistem deficitar de selecţie.
Consiliul Superior al Magistraturii este unul dintre cele mai răsunătoare eşecuri ale statului de drept şi puţine sunt instituţiile româneşti care să aibă o mai mare nevoie de reformă. Refractar de la bun început la orice fel de schimbare, CSM a devenit, din garantul independenţei justiţiei, garantul conservării privilegiilor unei caste, care de multe de ori se plasează deasupra legii pe care trebuie s-o apere. Analizele critice, venite atât din partea societăţii civile, a propriilor organizaţii profesionale sau a Comisiei Europene, au arătat că, alături de legislaţia defectă, principalul vinovat este factorul uman. Mai exact, nu poţi reforma sistemul cu oameni care reprezintă produsul cel mai retrograd al breslei magistraţilor şi care sunt rezultatul unui sistem deficitar de selecţie.
Probleme de etică şi de moralitate
Îndelungata istorie a criticilor aduse CSM de către Comisia Europeană îl arată ca pe un organism netransparent, lipsit de credibilitate, incapabil să-şi asume responsabilitatea pentru reforma judiciară şi pentru măsurile privind „propria integritate şi responsabilizare“. „CSM a primit destule resurse pentru a opera eficient, dar dificultăţile în consolidarea răspunderii şi a standardelor etice ale membrilor săi rămân motive de îngrijorare“, spunea, în iulie 2008, raportul tehnic al CE. Sintagma se repetă aproape identic în fiecare dintre rapoartele CE. În iunie 2007, de exemplu, „îngrijorarea“ este faţă de „răspunderea şi moralitatea CSM şi a membrilor săi, individual“, iar în 2009 faţă de „transparenţa şi răspunderea membrilor CSM“. E drept, experţii Consiliului nu luaseră în calcul posibilitatea ca instituţia căreia îi recomandau „etică“ şi „moralitate“ să ajungă să fie condusă de o fostă colaboratoare a Securităţii, îngrijorările lor la acest capitol referindu-se, în special, la obstinaţia refuzului unora dintre membrii CSM de a ieşi din situaţia de conflict de interese. Alegerea Floricăi Bejinariu în fruntea Consiliului Superior al Magistraturii demonstrează că lucrurile pot merge din rău în mai rău, în ce priveşte „moralitatea“.
Drumul de la Pandrea la Bejinariu
Nu este prima oară când CSM îşi alege şefi dintre persoanele cele mai controversate dintre membrii săi, dorind parcă să lanseze un semnal întregii societăţi asupra intenţiilor sale. Anton Pandrea, preşedintele Consiliului între 2007-2008, era supranumit „judecătorul roşu“, deoarece făcuse parte din completul de nouă judecători care a blocat, în 1994, retrocedarea caselor naţionalizate, în urma intervenţiei lui Ion Iliescu, care l-a şi decorat ulterior pentru „meritele avute în îndeplinirea cu imparţialitate a actului de justiţie şi a asigurării statului de drept“. Prin comparaţie cu cea care i-a succedat, faimoasa Lidia Bărbulescu, Pandrea poate părea un inocent. Lidia Bărbulescu s-a dovedit unul dintre principalii oponenţi ai continuării reformelor iniţiate de Monica Macovei şi s-a luptat din răsputeri atât cu preşedintele Băsescu, cât şi cu Comisia Europeană.
„Nimeni, nici chiar preşedintele României şi nicio autoritate internaţională, indiferent de rang, ca, de exemplu, Comisia Europeană, nu poate sugera ori comenta soluţiile pronunţate de judecători“, afirma Lidia Bărbulescu, enervată de criticile aduse de Comisia Europeană. L-a apărat pe Adrian Năstase, încercând să blocheze începerea urmăririi sale penale, a decis secretizarea datelor din mapele profesionale ale magistraţilor şi a sesizat Avocatul Poporului, încercând să pună la adăpost de ochii indiscreţi şi declaraţiile de avere ale colegilor de breaslă. În raţiunea războiului purtat cu preşedintele, s-a înscris şi tentativa schimbării procedurii de numire a procurorilor şefi şi a preşedinţilor instanţelor supreme, care ar fi trebuit să revină exclusiv CSM. Cu Lidia Bărbulescu se părea că CSM atinsese punctul de glorie, dar iată că Florica Bejinariu infirmă regula.
Recompensată în plină democraţie pentru serviciile aduse Securităţii, Florica Bejinariu pare a fi omul potrivit pentru rolul pe care urmează să-l joace CSM în următoarea perioadă: acela de a bloca în continuare orice reformă a sistemului.
Selecţia, dintre dinozauri şi dalmaţieni
Chestiunea de fond este mecanismul deficitar de selecţie prin care astfel de persoane acced în CSM. Însăşi Constituţia prevede o subreprezentare a magistraţilor de la judecătorii şi parchete în folosul şefilor de la instanţele şi parchetele superioare, ceea ce dă cale liberă persoanelor cu autoritate ierarhică şi vechime în sistemul juridic comunist. Aşadar, unor potenţiali adversari ai reformei, aşa cum s-a văzut în practică. În plus, votul este secret şi precedat de aranjamente şi presiuni asupra magistraţilor fără funcţii. Alegerile din 2004 pentru CSM au fost o bună pildă în acest sens, mulţi judecători şi procurori de la tribunale sau parchete fiind „lucraţi“ şi presaţi să renunţe la candidatură, autoritatea ierarhică, cea a relaţiilor sau modul de rezolvare a unor dosare importante jucând rolul determinant în alegerea altora.
Lidia Bărbulescu, ajunsă de la Tribunalul Mehedinţi la ÎCCJ, a fost susţinută de Rodica Stănoiu. La fel Dan Lupaşcu, preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti. Procurorul Cristian Deliorga a fost acuzat de presă că a ajuns în CSM datorită muşamalizării dosarelor unor oameni politici, fiind demis în 1999 pe acest motiv. Virgil Andreieş şi-a clădit cariera pe relaţiile politice, fiind „ajutat“ de fostul preşedinte al Curţii de Apel Cluj, Gheorghe Bută, care ar fi urmat să-i ia locul Lidiei Bărbulescu, dacă aceasta ajungea la ÎCCJ, iar Costel Drăguţ, preşedintele Curţii de Apel Craiova, unde lucrează un adevărat „clan Drăguţ“, a fost suspectat de presă că ar fi avut relaţii cu Securitatea. Alţi membri ai CSM s-au „evidenţiat“ prin lipsă de profesionalism. Procurorul Graţiela Isac (aleasă a doua oară vicepreşedinte a CSM) a fost propusă de Monica Macovei pentru demitere de la DIICOT, în 2005, pentru tergiversarea unor dosare cum sunt cele ale lui Nicu Gheară - 5 ani vechime, Gigi Neţoiu - 3 ani, Frank Timiş - 3 ani, Ţiriac jr., RAFO Oneşti, Petromidia, Genică Boierică, cu o vechime de 3 ani fiecare, iar procurorul Cristian Deliorga a fost implicat în fraudarea examenului pentru funcţiile de conducere în parchete. //
Bejinariu, brandul Justiţiei
Plasarea Floricăi Bejinariu la timona judecătorilor şi a procurorilor este ultimul mesaj, după cel al grevei, că Justiţia s-a constituit într-un stat în stat, care sfidează deopotrivă legile, democraţia şi bunul simţ. Este mai evident ca niciodată că CSM este un bastion al antireformei împotriva căruia trebuie găsite soluţii, existând altfel riscul ca statul de drept să fie pus sub semnul întrebării. Pe de altă parte, Bejinariu ar putea fi picătura care a umplut paharul, ca dovadă reacţia dură a majorităţii asociaţiilor de magistraţi. Este contestată nu doar legitimitatea şi moralitatea doamnei informatoare, dar se cere demisia întregului CSM.
Magistraţii, în special cei tineri, realizează că decredibilizarea lor va fi definitivă, cu mult mai grea şi de mai lungă durată decât cea produsă de grevă, iar tăcerea în acest moment crucial este echivalentă cu complicitatea. Din păcate însă, protestele şi comunicatele nu sunt suficiente pentru a genera masa critică necesară producerii unei schimbări. SoJust a mai cerut demisia întregului CSM şi acum doi ani, dar a fost o voce singulară, cum singulare au fost vocile care s-au delimitat de-a lungul vremii de practicile corupte şi antireformiste ale CSM şi ale unora dintre şefii instanţelor supreme. Protestele izolate nu au fost şi nu vor fi suficiente.
Guvernul şi preşedintele trebuie să-şi asume, în virtutea clamatei reforme a statului, misiunea de restructurare a legislaţiei şi a Constituţiei, astfel încât bolnava Justiţie şi casta magistraţilor să fie curăţată de uscături. Aşa cum au arătat o serie de jurişti, aşa cum punctează oameni precum Monica Macovei, Laura Codruţa Kövesi sau Valeriu Stoica, soluţia constă în modificarea legilor justiţiei, a Statutului magistraţilor şi a Constituţiei, de aşa natură încât CSM să fie complet restructurat. Timpul mult prea scurt – alegerile pentru noul CSM vor avea loc anul acesta – şi lipsa vădită de preocupare a actualei puteri pentru subiect arată că 2010 va fi un an pierdut. Proiectul reformei statului ar trebui să fie unul pentru patru ani, evident, cu condiţia ca el să existe şi să nu fi fost o stratagemă electorală. Indiferent însă de realele intenţii ale politicienilor, presiunea venită din interiorul breslei poate mişca lucrurile din loc. Altfel, CSM–Bejinariu vor rămâne brandul Justiţiei româneşti. //
