De același autor
Izbucnind în lacrimi, Elsa Fornero, ministrul italian al Muncii şi Afacerilor Sociale, a anunţat un plan agresiv de austeritate pentru salvarea ţării. Reducerea cheltuielilor cu 24 de miliarde de euro în următorii trei ani presupune, printre altele, controversatul proiect de reformare a sistemului de pensii, adică creşterea semnificativă a vârstei de pensionare. „Noi a trebuit să... şi plătim un preţ psihologic... cerem un...“, a spus Fornero printre suspine, fără a reuşi să termine fraza, care ar fi trebuit să conţină cuvântul „sacrificiu“, după cum a completat premierul Monti. Spectaculos, nu? Temperament latin, ce să-i faci.
Şi la noi, urmaşii Romei, nu-i aşa?, te-ai fi putut aştepta la şuvoaie de lacrimi după atâtea măsuri de austeritate. După atâtea reforme fâsâite. În sfârşit, să nu ridicăm pretenţii exagerate, în fond avem şi noi plânsetele noastre celebre. Pe alte teme, desigur. Problema e că în caz de eşec, de cacealma tipic românească, miniştrii, consilierii sau personajele în pieptul cărora marile schimbări băteau darabana sunt senini. Cu ochii reci şi goi ne spun „pas“.
Anca Boagiu, de exemplu. „Din punctul meu de vedere, nu vor fi respectate termenele. Probabil, va fi o lucrare care se va termina anul viitor“. Este vorba despre porţiunea din viitoarea autostradă Bucureşti-Ploieşti, tronsonul înhăţat de trei „regi ai asfaltului“ şi care trebuia terminat acum, în decembrie. Trebuia terminat cu toate cele două „noduri“, unul în localitatea Bărcăneşti şi altul la centura Ploieşti-Vest. Nodurile s-au metamorfozat, sub severa privire a ministresei şi a penalizărilor glumeţe, în sensuri giratorii. Evident, la bani de „noduri“. Nu tu lacrimi, nu tu scuze, nu tu cenuşă în cap. N-a fost să fie, asta-i treaba! Nici fostul ministru al Muncii Ioan Botiş, cel care şi-a cadorisit nevasta cu proiecte europene, nu scoate o şoaptă despre finalul nefericit al marii reforme în sistemul de pensii. În special în cel al pensiilor militarilor, poliţiştilor şi spionilor.
Deşi ar trebui să plângă de să-i sară epoleţii explicând cum se face că pensiile nesimţite au devenit şi mai nesimţite cu vreo 30%, iar bugetul a explodat în plină austeritate cu vreun miliard de lei. Printre suspine, ar trebui să-i auzim şi pe urmaşii lui Botiş, Sebastian Lăzăroiu şi Sulfina Barbu, dând socoteală pentru cei doi ani de pensie militară calculaţi la un an de activitate, manevră care îi face să se înverzească de invidie pe ceilalţi amărăşteni-pensionari. Căci nu-i de ici, de colo ca din recalculare să te alegi la 42 de ani de viaţă cu 46 de ani lucraţi!
La fel, nici măcar un suspin pentru faptul că sunt blocate peste 1.400 de proiecte europene pentru care nu se pot declanşa licitaţiile. Aici, teoretic, ar trebui să fie organizat un bocet colectiv, cu participarea ANRMAP, care a descoperit că nu are oameni suficienţi să evalueze documentaţiile, a guvernului în totalitatea lui, care nu a finalizat sistemul de achiziţii publice (SEAP) şi a pus carul înaintea boilor, dând o lege fără să ia măsurile pentru aplicarea ei. Cum răspunderea este colectivă, deci imposibil de depistat vinovatul, aşa cum atrage cătrănită atenţia Comisia Europeană, răspunsul este o tăcere profundă. Ce să mai zicem de o altă tăcere rezistentă la trecerea timpului, cea a fostului şi actualului ministru al Sănătăţii. I-a auzit cineva dând vreun raport care să arate opiniei publice (a cărei indignare s-a vindecat miraculos) ce s-a pus în locul spitalelor desfiinţate acum vreo şapte luni? Au ajuns ele cămine pentru bătrâni, aşa cum s-a spus, hangare, discoteci, teren viran?
Nimeni nu ştie şi nimeni nu dă socoteală. Dar cifra falşilor pensionari, a impostorilor cu alocaţii şi sporuri de tot felul, a orbilor cu carnet de conducere, a handicapaţilor plecaţi la muncă în Spania a comunicat-o vreun ministru? Asta ca să ştie şi poporul rezultatul reformelor. Sau măcar unde duc scandalurile, azvârlitul şepcilor, hai sictirurile, mitingurile şi talk-show-urile. Au ele vreun rost, altul decât ratingul şi oftica publică? Nu au. Atunci de ce să ne mirăm că la noi lacrimile, scuzele, demisiile sau săritul de la etaj sunt înlocuite cu tăcerea, cinismul şi sfidarea?
Ultima pe firmament este Legea alegerilor din 2012, cea pentru care guvernul ar vrea să-şi asume răspunderea, pentru a reuşi să comaseze localele cu parlamentarele. Emanaţie a unui mare spirit şi specialist în sisteme electorale, Traian Igaş, legea a luat-o pe drumul bine bătătorit al reformelor strigate din toţi bojocii şi terminate într-un scheunat trist. Unul dintre cele mai triste. Trecând peste argumentul economiilor financiare, proiectul pune la pământ dintr-o lovitură orice urmă de democraţie şi reformă, nu doar pentru că se comasează alegerile, ci din motive mult mai grave. Se păstrează sistemul uninominal şi proporţional actual, cel prin care au intrat în parlament candidaţii de pe locurile doi şi trei. Scăderea numărului de parlamentari nu este nici ea cuprinsă în proiect, menţinându-se actualele norme de reprezentare. Ba mai rău, Igaş a reuşit cum-necum, punând probabil vreun miliţian la socoteli, să crească numărul parlamentarilor (cu vreo 15) chiar şi faţă de ceea ce se decisese în Coaliţie.
Frauda electorală este şi ea redefinită, în loc de „avantaje concretizate prin voturi şi mandate în plus“, ea a devenit „de natură să modifice atribuirea mandatelor“. Cine poate demonstra că 10 sau 20 de voturi furate vor modifica atribuirea mandatelor? Igaş sau Boc, în tot cazul, nu. Şi pedeapsa pentru mită electorală scade de la 5 ani la 3 ani. Cu ochi şi cu sprâncene este şi faptul că desenarea colegiilor (faimosul gerrymandering) va fi decisă exclusiv de guvern, fără consultarea vreunei comisii speciale a parlamentului sau implicarea Autorităţii Electorale Permanente, cu 90 de zile înainte de alegeri. Cine împarte parte-şi face, de data aceasta fără niciun scrupul.
Din Birourile Electorale de Circumscripţie vor putea face parte şi procurori, nu doar judecători ca până acum, iar Autoritatea Electorală Permanentă devine un simplu observator al alegerilor, întreaga organizare căzând, cum altfel, în mâinile Ministerului Internelor. La fel de grav este că proiectul Igaş ţine cont de cifrele populaţiei de la 31 octombrie 2011 (22.305.133 de persoane), număr mai mare decât cel luat în calcul la alegerile din 2008 şi care va fi cu mult mai mare decât cel rezultat din recensământul de anul acesta. Altfel spus, datele nu ţin cont de cetăţenii aflaţi în străinătate, în condiţiile în care cei cu reşedinţa în afara ţării nu au drept de vot la locale. Există deja suspiciunea că aproape două milioane de persoane se vor afla pe liste, fără a avea însă posibilitatea de a se prezenta la vot.
Dacă Guvernul Boc îşi va asuma răspunderea pe această lege, ar fi într-adevăr cea mai îngrozitoare reformă la care asistăm. //
