La aşa ţară, aşa WikiLeaks

Andreea Pora 29.03.2011

De același autor

Rămâi cu un gust amar după ce lecturezi WikiLeaksul românesc. Nu-ţi vine să spui decât: ce faună, câtă prostie şi meschinărie, ce clasă politică viciată de interese, grandomanie şi corupţie! Îţi lasă un gust amar tocmai pentru că „telegramele“ nu aduc nimic nou, chiar şi bârfele de budoar ale binevoitorilor sunt inspirate sau chiar preluate din presa tabloidă. Telegramele nu dezvăluie ceva ce nu ştiam, scriam, spuneam mulţi dintre noi. În fond, este doar o radiografie a vârfului societăţii româneşti, aşa cum o găseşti în multe dintre editoriale. Este, până la urmă, România autentică: un stat împărţit mai mult sau mai puţin frăţeşte între câţiva oligarhi stăpânitori ai finanţelor şi mass-media, cu politicieni pentru care interesele naţionale sunt oricând obiect de troc, iar alianţele geopolitice pot fi schimbate după cum bate vântul electoral sau personal. Totul este într-un registru minor, iar pentru publicul românesc nu este nimic spectaculos în dezvăluirile WikiLeaks. Asta-i ţara, ăsta-i WikiLeaksul!

Mă întreb însă cum vor fi receptat oficialii americani rapoartele ambasadei. Cam ce puteau să gândească ei despre volatilitatea şi imprevizibilitatea situaţiei, despre disponibilitatea politicienilor de a-şi trăda nu doar propriile partide şi cauze, dar chiar şi angajamentele strategice şi internaţionale. Din zona outputului nu avem nicio informaţie. Putem doar să observăm distincţia clară dintre telegrame şi rapoartele ambasadei. Primele sunt materialele brute, neprelucrate ale discuţiilor diplomaţilor cu diferiţi actori, simple consemnări, celelalte sunt concluziile şi analizele ambasadorului sau diplomaţilor cu rang înalt. Acestea sunt cu adevărat relevante, pentru că ele prezintă poziţionarea oficială faţă de evenimente şi persoanje. Textul celor câtorva rapoarte semnate de ambasadorul Taubman este o lucidă analiză a României. „În timp ce câteva zeci de baroni regionali au apărut după 1989, un mic grup de figuri foarte influente continuă să exercite o influenţă semnificativă în politica românească. Niciuna dintre aceste figuri nu este legată exclusiv de un singur partid, chiar dacă sunt membri de partid. Multe păstrează legături cu fosta Securitate sau cu persoane din serviciile secrete şi-şi promovează interese personale prin concernurile media pe care le deţin.“

Acesta este de altfel şi argumentul pentru care susţinerea SUA pentru Traian Băsescu, omul care corespunde cel mai bine intereselor americane, este totală. „Omul nostru din CSAT“ este cel care pare a fi cel mai puţin dispus să-şi schimbe politicile şi angajamentele, într-o ţară în care totul, cu excepţia relelor caractere şi apucături, este „sub vremuri“. Poate tocmai de aceea mesajul american este clar: „Politica din România nu ar trebui să submineze interesele noastre strategice; românii trebuie să joace urmând regulile democratice, dacă vor să fie partenerii noştri apropiaţi; România nu poate să stagneze sau să dea înapoi în lupta anticorupţie şi în eforturile sale de a întări legea“.

„Telegramele“, vorba lui Mark Gitenstein, „vorbesc de la sine“. Vorbesc pe tonul şi în registrul obişnuit al talk-show-urilor moguliste, al întâlnirilor de partid sau reuniunilor conspirative de prin restaurante. Acelaşi limbaj neaoş, aceleaşi dezinformări, lăudăroşenii, poale date peste cap şi lipsă de reţinere. Politicienii îşi exhibă frustrările, îşi toarnă cu zel colegii, îşi urmăresc strict interesele şi caută să se pună bine cu americanii, făcând „analize politice“ exact de nivelul celor pe care le emană în prime-time-uri.

Serialul Geoană, singurul cu adevărat amuzant, nu face decât să confirme personajul. Se vinde pe sine ca pe cel mai bun produs al momentului, se întâlneşte pe furiş cu Băsescu într-o încercare de a bate palma, trădându-şi partidul („mă omoară PSD dacă află“), se duce la Moscova cu avionul lui Vântu. Ceva nou aici? Poate doar pentru americani, care după întâlnirile cu „number one“ au avut probabil toate motivele din lume să nu susţină un personaj atât de dispus trădărilor. Miră pe cineva că Bogdan Chirieac împroaşcă în stilul caracteristic cu bârfe de cartier şi turnătorii? Doar o face zilnic la televiziunile mogulilor. Sau că printre politicieni şi afacerişti sunt atâţia susţinători ai intereselor ruseşti, de la Geoană la Vosganian, Vântu şi Patriciu? Doar pentru cine nu a urmărit cu atenţie prestaţiile lor publice e o surpriză.

Până la urmă, inefabilul acestui WikiLeaks românesc este dat de sursele de informare ale Ambasadei SUA. Şi aici, din selectarea „surselor“, vin surprizele. Te întrebi cu uimire ce interes puteau prezenta unii ca Georgian Pop, pesedistul care vorbea de amantlâcurile preşedintelui şi de „proştii şi lacomii“ din PSD, sau Bogdan Chirieac, jurnalist mai mult decât dubios, aşa cum s-a şi dovedit cu prisosinţă în scandalul „şpaga“. Sau câtă credibilitate oferea un personaj ca procurorul Nastasiu? Asta ca să dau doar câteva exemple. În timp ce în alte WikiLeaksuri, informaţiile păreau a fi obţinute cu greu, prin mijloace oculte, în România asistăm la o abundenţă de benevoli, chemaţi sau bocănind zgomotos în uşa ambasadei din Bucureşti, care dau pe goarnă tot ce mişcă. Ceva tipic românesc, la care Ambasada americană pare a se fi adaptat din plin.

„Telegramele“ se opresc undeva pe la începutul lui 2009, aşa că nu ne rămâne decât să ne imaginăm cum ar arăta viitoarele WikiLeaksuri. De exemplu, valurile de „stenograme“, Voicu, Chirieac, Vântu, jurnaliştii de la Realitatea. Sau, de ce nu?, aventurile justiţiaro-mediatice ale lui Nastasiu. Probabil că şi aceste scandaluri au fost pe larg ilustrate în rapoartele ambasadei, iar concluzia despre România şi mai tristă. O întrebare se impune: în afară de presă, deci sursele deschise, de unde şi-a mai cules ambasada informaţiile? Pentru că, sper, cercul s-a mai îngustat. Perioada ulterioară anului 2009 a lăsat şi mai puţini politicieni şi jurnalişti nemaculaţi, prea puţine „surse“ de încredere. Căci nu pot să-mi închipui că Bogdan Chirieac a mai stat la vreo şuetă cu vreun reprezentat al Ambasadei SUA, fie el şi portarul. Sau că procurorul Nastasiu a mai fost invitat să citească din dosare, după faza din campanie cu Vântu, Hayssam, Nistorescu şi şpaga de 40.000 de euro. Sau, mai ştii? Chiar dacă nu vom vedea şi aceste WikiLeaksuri, nu cred e vreo pierdere. Nici ele n-ar fi adus ceva nou, ci doar confirmări.

Aşa cum reacţia publică la WikiLeaks nu este nici ea surprinzătoare. Politicienii încearcă să „se scoată“, să minimalizeze, să folosească momentul pentru a-şi ataca mai aprig adversarii. Media mogulistă, firesc, ocultează informaţiile neconvenabile şi le manipulează pe celelalte. Discuţiile se cantonează pueril doar pe tâmpeniile şi bazaconiile diverşilor colportori. Esenţa nici nu mai contează; adică, opinia americană despre România, politicieni şi oligarhii lor. //

Citeste si despre: telegrame, ambasada SUA, Vantu, Mark Gitenstein, Nistorescu.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22