De același autor
Partidul Social Democrat avea nevoie de un transplant de organe, unele vitale dacă se putea. În cel mai rău caz era necesară o operaţie estetică prin care să fie înlăturate şuncile crescute precum o tumoră în locurile cele mai vizibile, adică baronii, clanurile regionale sau de cartier şi parte dintre cei încremeniţi în concepţiile unei stângi bolşevice, în frunte cu Ion Iliescu. În loc de asta, PSD şi-a făcut un machiaj, pe numele său Victor Ponta. Nici nu se putea altfel şi puţini au fost cei care au crezut în reforma şi modernizarea partidului. Motivele sunt mai multe.
În primul rând, PSD trebuia să scape de Mircea Geoană, care nu doar că a aruncat partidul în cel mai adânc ridicol, atât în campanie, cât mai ales după (vizita la Vântu, flăcările violet, atacurile energetice, răzgândelile şi coteriile nereuşite nu vor fi uitate prea curând), dar a reuşit, prin combinaţia cu Vanghelie, să pună reflectoarele pe partea cea mai urâtă a partidului. Perdantul a luat, după cum îi dictau împrejurările, forma vremelnicilor prieteni sau chiar adversari, s-a agăţat de funcţie dând una dintre cele mai penibile reprezentaţii, incapabil să înţeleagă nici de ce a pierdut, nici că ascensiunea nu i s-a datorat. Prin toată prestaţia, Geoană a confirmat providenţialitatea celor 70.000 de voturi care l-au despărţit de Băsescu. Sunt convinsă că mulţi dintre votanţii lui Geoană s-au întrebat speriaţi cum ar fi arătat o Românie condusă de un astfel de om-plastilină.
PSD era obligat să se scuture de Geoană şi cam atât a reuşit să facă la congres. În rest, totul a rămas încremenit. Victor Ponta a ajuns preşedintele PSD exclusiv ca rezultat al maşinaţiunilor, întâmplărilor şi efectului Geoană-Vanghelie asupra partidului, nu datorită calităţilor de lider, vreunui program de reformă sau dezbateri ideologice. A fost cea mai convenabilă soluţie de avarie găsită de tripleta Iliescu-Năstase-Mitrea într-un moment de criză.
Maximum pe care l-a reuşit partidul a fost reîntoarcerea la „glorioasa“ epocă Năstase-Iliescu, din care îşi trage izvoarele actualul PSD. Spectacolul sumbru al luptei pentru putere a arătat că partidul moşit şi, iată, încă dominat de Iliescu este o adunătură de indivizi fără scrupule, hrăpăreţi, rău educaţi, dispuşi să se trădeze şi să se spioneze, încărcaţi de ură, violenţă şi dispreţ pentru propriul electorat. A arătat un partid osificat, anacronic, fără nicio legătură cu stânga europeană sau cu nevoile şi oportunităţile vremurilor. Vasile Dâncu spunea într-un interviu pentru revista 22 că „stânga se termină unde se termină bugetul“. Avea perfectă dreptate, pentru că, de ani de zile, PSD este incapabil să se ridice deasupra populismelor, viziunea sa limitându-se la redistribuirea bugetului.
Va schimba cu ceva din toate acestea venirea lui Ponta la putere? Puţin probabil. În primul rând, să nu uităm că şi detestatul Vanghelie, şi tânăra speranţă Ponta sunt produsul aceluiaşi partid, diferenţa dintre cele două grupări de provenienţă fiind doar de stil. În al doilea rând, echipa de conducere aleasă este formată în bună parte din aceiaşi oameni care au guvernat şi până acum PSD, mai rău, îmbogăţindu-se cu noi baroni gen Oprişan, afacerişti dubioşi ca Robert Negoiţă şi culminând cu însuşi Vanghelie. Despre ce „schimbare de gardă“ vorbim? Care sunt premisele reformei cu aceşti indivizi? La vârful partidului, includ aici şi teritoriul, au rămas aceiaşi oameni, care şi-au clădit averile şi cariera prin corupţie şi trafic de influenţă, iar rotirea cadrelor de activişti nu valorează nimic în acest context.
Ponta este doar o clonă comportamentală a lui Năstase, depăşindu-l însă în obrăznicie şi glumiţe vulgare. Este şi va fi tributar celor care l-au instalat în funcţie. Nimic din cariera lui de până acum nu indică vreo apetenţă reformistă sau desprindere de zona „gri“, aşa cum chiar el o denumeşte, a PSD. Să nu uităm, Ponta a fost cel care a boicotat reforma în Justiţie, începută de Macovei, a susţinut aberaţiile din Codul Penal şi s-a transformat în avocatul lui Năstase, când s-a cerut în parlament începerea urmăririi sale penale şi percheziţia.
Activitatea sa în fruntea Corpului de Control al Guvernului Năstase a rămas antologică prin abilitatea cu care a ocultat investigaţiile asupra propriilor colegi de partid, începând cu Hildegard Puwak şi terminând cu Corneliu Iacobov. „Micul Titulescu“ a simţit întotdeauna dincotro bate vântul şi unde se opreşte, oportun, moralitatea, ca dovadă că a pledat în procesul lui Tender, deşi legea i-o interzicea. Pe bună dreptate se ridică întrebarea care va fi poziţia sa faţă de dosariabilii partidului, Cătălin Voicu, Radu Mazăre, Adrian Năstase, pe care îl aşteaptă un nou dosar. Nu exclud posibilitatea ca Ponta chiar să viseze, alături de tata socru şi Daciana, la o stângă a secolului XXI, să-i fie lehamite în intimitate de Vanghelie sau Hrebenciuc, dar la atâta se va reduce totul. Cariera lui a depins şi va depinde prea mult de baroni, de mentorii Năstase şi Iliescu, adică de toţi cei la care trebuia să renunţe PSD pentru a conta în sensul bun al cuvântului pe scena politică.
Ceea ce s-a întâmplat la PSD ar trebui să dea de gândit şi PNL şi PD-L, partide care se află în faţa congreselor şi de la care se aşteaptă repoziţionări. Ca şi stânga, dreapta ar avea nevoie de o profundă reformă, de reale schimbări de garnituri şi direcţie, de proiecte şi viziuni. Cea mai complicată situaţie este cea din partidul de guvernământ, unde reforma iniţiată de Cristian Preda şi Monica Macovei pare că a murit în faşă, strivită sub greutatea intereselor boşilor învechiţi în rele, sub refuzul baronilor locali de a renunţa fie şi la o ciozvârtă din puterea la care au ajuns. Pradă clientelismului politic, călare pe banul public şi pe funcţii, PD-L riscă să rămână, ca şi PSD, încremenit într-un proiect care, cu fiecare milion acumulat în conturile personale, cu fiecare rateu în ce priveşte criza sau cu fiecare bâlbâială ipocrită referitoare la reforma statului, va îndepărta partidul de un electorat ale cărui aşteptări sunt într-un neplăcut stand-by.
Hibele de profunzime ale PD-L se văd mult mai clar sub turnesolul guvernării şi ele seamănă, până la identitate, în unele zone, cu cele ale PSD, dacă ar fi să mă refer doar la primarul făcut cetăţean de onoare ca recompensă pentru hoţie şi la ascunderea „gravidului“ dosar Ridzi. Mă îndoiesc că democrat-liberalii vor avea tăria de a-şi moderniza partidul, de a-l aşeza pe criterii de competenţă şi moralitate, de a construi şi a impune lideri noi şi credibili. Mă îndoiesc, pentru că puterea îndestulează şi perverteşte. Mă îndoiesc, şi pentru că PD-L, ca şi PSD şi PNL, de altfel, este într-un vid ideologic, este dominat de lideri prea puţin dispuşi să-şi sacrifice propriile interese şi vanităţi pentru (iată, o sintagmă demonetizată prin folosire demagogică) binele comun. Cu toate acestea, PNL şi PD-L ar putea învăţa ceva din lecţia dură a decăderii PSD. //
Cuvinte cheie: PSD, Victor Ponta, Oprisan, Radu Mazare, Vanghelie
