Pomelnicul unui sfert de secol. Cum de-a ajuns România în halul ăsta?

Cine şi-ar fi imaginat în 1990 că, iată, după aproape un sfert de secol, noţiuni precum statul de  drept, independenţa justiţiei sau a media, însăşi democraţia, vor ajunge să fie puse din nou în discuţie şi să trezească atât de puţine conştiinţe?

În 1781, Ecaterina cea Mare îşi făcea un bilanţ al realizărilor din cei 20 de ani de domnie: provincii rânduite potrivit noii for­mule de organizare - 29, oraşe cons­tru­i­te - 44, tratate în­che­iate - 30, victorii în luptă - 78, edic­te im­portante - 88, edic­te pe­n­tru des­po­vărarea po­pu­la­ţi­ei - 123. Printre ele, re­dac­tarea Nakaz-ului, Ins­truc­ţiune în vederea ela­borării unui Cod al legilor. În frun­tea Academiei de Arte pu­ne o femeie, Daş­kova, con­tesă cultă şi um­blată prin Europa, aboleşte pedeapsa cu moartea, organizează Stările generale şi Casa Educaţiei, unde erau pri­mite odrasle de iobagi, iar proastele ma­niere la masă erau pedepsite cu recitarea a trei versuri din Telemachida. La moar­tea ei, nemţoaică autocrată cu vederi li­be­rale şi o concupiscenţă care a făcut şi ea is­torie, lasă o Rusie aşezată pe drumul mo­dernizării. De la moartea lui Ceauşescu au trecut 24 de ani, care e pomelnicul Ro­mâ­niei? Când tragem linie, ce rămâne? Ce la­să în urmă conducătorii ţării? Răspunsul su­nă neaşteptat de prost, în special în ra­port cu marile aşteptări postrevoluţionare şi cu traseul ţărilor din fostul bloc co­mu­nist.

Educaţia, sănătatea şi infrastructura sunt la pământ, suntem printre codaşii Eu­ro­pei. La testele PISA ne plasăm pe locul 45 din 65, în urma Ungariei, Sloveniei şi Ser­biei, dar, remarcabil succes, înaintea Bul­gariei şi Albaniei. Câte şcoli noi s-au cons­truit în 24 de ani? Prea puţine pentru a pu­tea ieşi din sistemul ceauşist al în­vă­ţa­tu­lui în două schimburi. Bacalaureatul este măcinat de corupţie endemică, iar după tes­tul supravegherii video pro­mo­va­bi­li­tatea a căzut sub 40%. România e printre puţinele ţări europene care acordă edu­caţiei doar aproximativ 4% din PIB, pentru cercetare, de exemplu, în 2013 s-au cheltuit 0,48% din PIB, de patru ori mai puţin decât me­dia europeană, în schimb fabricile de diplome pros­peră ca niciunde. Sistemul tradiţional de valori este spul­­berat, lipsa de educaţie, in­cultura, grobianismul au de­venit adevărate pa­şa­poar­te pentru o prosperă carieră politică sau de afaceri. Dar spitale câte s-au construit? Sistemul public de sănătate a rămas coş­ma­rul românului – şpagă, proaste trata­mente, dispreţ, lipsă de medicamente, in­fecţii intraspitaliceşti, medici plecaţi pe ca­pete în străinătate etc. Reformele pe hâr­tie şi promisiunile arogant neonorate s-ar putea aduna în best-seller-uri. Cât despre infrastructură, s-a văzut zilele astea cum cele trei amărâte de autostrăzi au clacat, iarăşi şi iarăşi, la primul viscol, jumătate de ţară a intrat în comă şi guvernul a su­nat starea de alertă pentru a-şi masca in­com­petenţa. Instituţiile statului, populate cu politruci de cursă lungă, nefuncţionale şi incapabile de o minimă coordonare, dau chix până şi în tentativa de localizare a unui avion prăbuşit şi salvarea unor oa­meni.

Cel mai sumbru spectacol îl oferă însă cla­sa politică. Coruptă şi cinică, lipsită de vi­ziune, de patriotism şi de angajament în sluj­ba binelui public, e pusă doar pe că­pă­tuială şi jumulit statul pe care îl pa­tro­nea­ză. Printr-o propagandă scoasă din ma­nualele kaghebiste, dispunând de o bună parte din media, în frunte cu Antena 3 - ma­şinărie perfecţionată în manipulare şi minciună -, clasa politică a reuşit să pro­ducă, după 24 de ani, o societate saturată de ură, indiferentă moral, vidată de ca­pa­citatea de a discerne între bine şi rău. O societate care stă lipită de ecranul te­le­vizorului, de unde îşi extrage în proporţie de 97% (potrivit ultimului Euro­ba­ro­me­tru) informaţiile, care se isterizează sau plescăie mulţumită, înjură sau se închină pavlovian în ritmul stimulilor televizaţi.

Cine şi-ar fi imaginat în 1990 că, iată, după aproape un sfert de secol, noţiuni pre­cum statul de drept, independenţa jus­tiţiei sau a media, însăşi democraţia, vor ajunge să fie puse din nou în discuţie şi să trezească atât de puţine conştiinţe? Că, în loc de guvernări mai competente şi de po­liticieni dintr-un aluat mai bun - pro­fe­sional şi moral -, vom asista la o asemenea degradare şi transformare a minciunii în politică de stat? Să fim sinceri, cu toate păcatele lor, părea de neconceput ca Ili­es­cu, Văcăroiu, Constantinescu, Vasile, Cior­bea sau chiar Năstase să benchetuiască, pre­cum Ponta, Dragnea şi toată camarila, la agape de partid sau cu ziariştii arondaţi în timp ce instituţiile statului lasă oamenii să moară de frig în zapadă, după ce Dum­nezeu i-a salvat dintr-un accident de avi­on. Cum de a ajuns România să producă şi să aleagă după atâta amar de ani astfel de re­buturi? Lipsite de o minimă decenţă şi compasiune, pentru că în cazul lor nici mă­car nu mai pot fi aduse în discuţie in­te­ligenţa, educaţia, competenţa. Pe scurt, cum de am ajuns, noi toţi şi cu ţărişoara la pachet, în halul ăsta?

Sunt întrebări la care răspunsul nu poate veni decât dintr-o analiză departe de ecra­nul televizoarelor şi aproape de propria con­ştiinţă. Unde şi când s-a greşit? Ce e de făcut? Mai există puterea de revoltă sau a clacat şi ea sub anestezicul manipulării? De aceea, revin la bilanţul făcut de Eca­te­rina cea Mare. Cum conducătorii de azi ai Ro­mâniei sunt complet deconectaţi de la ast­fel de problematici, cred că socoteala tre­buie făcută de fiecare în parte. Cu gân­dul la sfertul de secol care se apropie şi sub a că­rui linie nu sunt prea multe de tre­cut. //