Pontismul

Pontismul mi se pare cea mai periculoasă formă de manifestare politică de până acum, agresiunile din campania electorală fiind doar o continuare a ceea ce am văzut în ultimii ani și un preambul a ceea ce o să tot vedem de acum înainte.

Dezlănțuirea Gabrielei Vrânceanu Firea Pa­n­dele - o Apacistă pe stil nou - împotriva lui Iohannis (acuzat că lipsa de progenituri nu ar cadra cu profilul pesedist al can­di­datului universal) m-a fă­cut să înțeleg mai bine ce înseamnă „pontismul“. Ce a însemnat de fapt trâm­bițata schimbare de ge­ne­rație politică și cum s-a în­trupat ea în ceata de ba­buini pe care o vedem ară­tându-ne aproape zilnic fun­durile roșii. „Pon­tis­mul“ nu are nicio legătură cu ideologia, cu vreun pro­iect major pentru „țară și popor“, cu vreun crez sau viziune despre societate. N-are legătură nici măcar cu ferocitatea antibăsismului din ultimii ani, cu ra­por­tarea la corupție și justiție sau chiar cu campania electorală. Nu e vorba nici mă­car de o stilistică intenționată, de o men­ta­litate tributară trecutului sau proastei edu­cații, de luptă politică. Ceea ce vedem de câțiva ani încoace nu are vreo motivare. E pur și simplu vorba de un imens tupeu și țopârlanie care umple un vid. Un nimic obraznic și gonflat de puterea pe care o deține. E „naturelul“ pontiștilor.

Prin comparație, „dinozaurii“ Iliescu, Năs­tase sau alde Cozmâncă par acum niște domni, aveau niscaiva convingeri - nu dis­cut natura acestora -, o educație a au­to­con­trolului dobândită sub comuniști, știau că nu tot ce zbura se înghițea pe ne­mes­tecatelea, pentru ca apoi să fie scuipat co­coloșul în public. Băieții și fetele astea din noua generație politică au grefat cu mân­drie autosuficientă ticăloșia și corupția pre­cedesorilor pe un abis interior, re­zul­tatul fiind o politică de o josnicie ne­mai­întâlnită, totuși, în 25 de ani.

Nici nu știi de unde să-i apuci, ce poți spu­ne cu adevărat despre ei. Sunt fluizi, iau forma paharului ins­crip­țio­nat cu sigla PSD, n-au ni­ciun fel de valori sau cre­dințe. Talent de flașnetă, când țâfnoși și grobieni, când golănesc glumeți ca pe maidanul din spatele blo­cului. Când pleznind la cu­sături de solemnitatea li­derilor mondiali, când afi­șând modestia poporanului aflat la coada de ajutor so­cial. Oscilează între sclifoseala fetei mari la măritat, atunci când umblă după vo­turi, și cinismul hoțului care fură sacoșa pen­sionarului, odată ajunși la putere. Îi urăsc profund pe intelectuali, nu doar pe ăia „băsiști“, ci pe oricine nu a sărit di­rect din școala primară la facultate, de la extemporal la doctorat, pe cititorii de cărți, și nu de punctaje de partid sau „al­manahe“.

Toată această goliciune violent dătătoare din clanță poate fi numită „pontism“ nu pen­tru că ar fi neapărat specifică PSD, ci doar pentru că fenomenul e mai extins aco­lo și, aflat la putere, agresează mai mult. „Pontism“ nu prin raportare la „bă­sism“, care a însemnat în esență, cu toate excesele lui, susținerea unui set de valori: justiție independentă, stat de drept, re­formă în educație, principii care vor con­tinua să fie susținute și după Băsescu, ba chiar și împotriva lui Băsescu, după cum se vede în această campanie.

După cum era de așteptat, campania elec­torală e ca hârtia de turnesol pentru „pon­tism“. Mușcând lacom din principalul ad­versar al șefului de partid, cu sprânceana încruntată și ochii cătând amenințător spre familiile care nu execută planul de natalitate, Gabriela Vrânceanu Firea Pan­dele a scos de la naftalina tezelor co­mu­niste conceptul „familiei complete“ - soț, soție, copii cât mai mulți -, dându-i un nou înțeles adaptat timpurilor pesediste: „candidatul complet“. Mulți s-au întrebat uimiți cum de s-a ajuns la astfel de mâr­șăvii la 25 de ani de la prima alegere a unui candidat „incomplet“ - Ion Iliescu, că­ruia, în pofida tensiunilor, urilor, ata­cu­rilor la democrație, nu i-au reproșat nici cei mai aprigi dușmani că nu are copii. Trebuie să recunoaștem că limitele bu­nu­lui simț, fragile și în epoca Iliescu, au fost cu mult depășite de „pontiști“. Junele Dan Șova, o fostă speranță a tinerei ge­ne­rații cu mult înainte de a fi coautor al lo­viturii din 2012, insultă fără reținere și fă­ră dic­ționar: Iohannis e „gângav“. A vrut să spu­nă „tâmpit“, cum îi gratulează pe cei care îndrăznesc să-l contrazică prin emi­siuni, dar nu i-a ieșit. Ați mai pomenit până la „pontiști“ o astfel de stilistică a dez­ba­te­rilor de campanie? Eu, nu. Spre com­pa­rație, talk-show-rile din plină epo­că Ilies­cu sau Năstase erau niște lupte cu floreta.

Că „intelectualii băsiști“ sunt niște „fas­ciști“ și sugători din sângele poporului, as­ta, trebuie s-o recunoaștem, e din des­cen­dența iliesciană directă. Doar că și aici „pon­tiștii“ își depășesc cu mult mentorul prin grobianism și capacitatea de îm­prăș­tiere a ventilatorului folosit. Nici chiar Ili­escu nu și-a permis să-i pună nominal la zid pe intelectualii ostili lui, vorbea așa, în general, „legionarii și fasciștii“ din Piața Universității. Nu că asta ar fi o scu­ză. Oricum, nu a mers cu ipocrizia până acolo încât să-i felicite pe „golani“ pentru civismul lor, așa cum a făcut Ponta cu nominalizatul la Premiul Nobel, „Căr­tă­rescu - fascistul“.

Pontismul mi se pare cea mai periculoasă formă de manifestare politică de până acum, agresiunile din campania electorală fiind doar o continuare a ceea ce am văzut în ultimii ani și un preambul a ceea ce o să tot vedem de acum înainte. Nu cred că, odată „debăsificarea“ terminată prin me­todele specifice PSD, „pontismul“ va intra în adormire. Vidul umplut cu tupeu se autohrănește. //

CITIȚI ȘI

• Sistemul ticăloşit a migrat de la Năstase la Băsescu
• Cine-i pavează lui Ponta drumul spre Cotroceni