De același autor
Mircea Geoană a devenit cu adevărat faimos doar după alegeri. Personajul care ni s-a dezvăluit începând cu seara vizitei la „malefic“, cu dansul victoriei pe ritm de exit-poll-uri şi continuând cu mersul în genunchi „până în pânzele albe“, adică până la CEDO, Curtea de la Veneţia şi, de ce nu, Curtea Veche, depăşeşte orice aşteptări în materie de inteligenţă politică.
Susţinut de o grupare radicală din PSD, artizană a campaniei agresive şi murdare, formată din Dragnea, Nica, Hrebenciuc, Guşă şi alţii, domnia sa pare decis să târască România într-o lungă şi tensionată perioadă de instabilitate. Ce urmăreşte, ce mai speră, acum, după ce Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra validării alegerilor? Culmea renumărării a fost că, exact ca în filmele cu proşti, „furatul“ a fost Traian Băsescu. Geoană şi PSD reuşesc performanţa de a „postfrauda“ alegerile şi România la pachet.
PSD şi Geoană merg pe mai multe direcţii strategice. În primul rând, este o chestiune de imagine: minimalizarea impactului electoral al înfrângerii. În al doilea, se urmăreşte decredibilizarea mandatului preşedintelui prin aruncarea unui văl de suspiciune care se va destrăma doar parţial, dacă epopeea „frauda“ continuă şi pe alte meleaguri până când Geoană îşi va da obştescul sfârşit politic. De altfel, Geoană a lansat blesteme cu subiect şi predicat, care anunţă viitoarele sale demersuri şi poziţionarea politică a social-democraţilor. „Vreţi cinci ani de dubiu, cinci ani de regim blestemat? Pentru că cine pleacă cu astfel de minciună la drum, ăla este blestemat şi ca persoană, şi ca regim politic, şi tot pe noi se întoarce.“ În al treilea rând, Geoană şi echipa sa de strategi mai speră într-o amânare a scenei decapitării publice de către ghilotina călăilor care îi doresc funcţia. Aceştia nu sunt puţini la număr. Unul dintre aspiranţi este chiar Adrian Năstase, care s-a arătat reticent şi precaut în legătură cu acţiunea „fraudarea & contestarea“, altul este Cristian Diaconescu, reformatorul de serviciu, care tocmai a „servit“ o masă cu Mitrea şi Oprescu.
Ca şi în cazul campaniei murdare, aceste strategii păcătuiesc prin exces, ridicol şi prin... prea desele apariţii ale lui Geoană. Recursul în stil vadimist la experţii criminalişti şi grafologi, care ar trebui să compare CNP-uri, declaraţii pe propria răspundere, eventual, amprentele celor cinci milioane de votanţi băsescieni, are farmecul inegalabil al umorului involuntar. Judecătorii de la Curtea Constituţională, cu toată presiunea pusă pe ei, nu au acceptat astfel de solicitări bazate pe dovezi cu viciu evident de logică, care ar fi prelungit nepermis provizoratul. Ce să mai discutăm despre „lista lui Voicu“, acest senator la vederea căruia ai gestul reflex de a-ţi strânge bine poşeta sub braţ, şi numele grele pesediste care s-ar afla în vizorul procurorilor şi care nu ar scăpa de probleme printr-o „mineriadă de Ferentari“. Ba din contră. Cu fiecare zi care trece, cu fiecare nouă ieşire pe ecrane a lui Geoană, ultima producţie fiind cea în regia Anei Birchall, „5.000 de euro pentru un loc elibigil“, cu fiecare încleştare de victoria pierdută, imaginea PSD se ofileşte precum un trandafir desprins din buchetul pentru încoronarea de la curtea regilor din Kiseleff.
În blocada încrâncenării în prostie, s-au produs însă primele fisuri: Iliescu solicită „analize atente“, iar baronul Oprişan i-a transmis lui Băsescu felicitări. Este semnalul că scadenţa pentru Geoană se apropie într-un ritm mult mai rapid decât compararea criminalistică a CNP-urilor.
Problemele reale sunt însă, acum, în altă parte, prioritar este guvernul şi, cu cât se va amâna formarea lui, cu atât arhanghelii stabilităţii vor pierde puncte. Alături de PSD, liberalii joacă un rol esenţial în acest moment, de ei depinzând alcătuirea unui guvern solid sau continuarea luptelor politice în detrimentul economiei şi în sprijinul crizei. Gruparea radicală, reprezentată de Antonescu, Orban, Nicolai, Ghişe şi alţi câţiva lideri, a mers în trena PSD şi a „campaniei frauda“ şi a încercat să impună condiţia maximală „noi dăm premierul“, în fapt, un refuz mascat care avea drept scop blocarea discuţiilor şi forţarea unui cabinet aproape minoritar, cum ar fi cel PD-L+UDMR+ independenţi+minorităţi, aflat la limita voturilor. Miza era cinică: democrat-liberalii luau singuri măsurile nepopulare impuse şi de criză, şi de acordul cu FMI, decontau politic iarna, din care ieşeau secătuiţi electoral. Împreună cu România, însă.
Acest soi de intransigenţă şi ură oarbă împotriva lui Băsescu au fost însă puse sub obroc de presiunea filialelor care, iată, au avut ultimul cuvânt. În plus, Antonescu şi-ar fi jucat funcţia în fruntea PNL. Demararea negocierilor cu PD-L pentru formarea guvernului sub noua condiţie a „premierului independent“ este, pe de o parte, rezultatul dorinţei liberalilor de a reveni în funcţiile pierdute acum un an – mai ales că între cele două tururi de scrutin s-au făcut multe promisiuni şi angajamente –, iar, pe de alta, rezultatul unei presiuni venite din partea propriului electorat, care nu ar fi acceptat a doua oară ratarea unei majorităţi de dreapta şi alierea cu PSD, mai ales în forma deloc atrăgătoare în care se prezintă după alegeri. Dincolo de cuvintele dure din hotărârea Delegaţiei Permanente, de atacurile la Traian Băsescu, de sintagmele „partidul unic“ şi „republică tip Putin“, menite mai mult a menaja orgoliile şi imaginea, se întrevede o primă cedare. Negocierile, conduse de o echipă a durilor, nu vor fi simple şi condiţiile impuse de liberali vor trebui să fie serios cântărite.
De aici încolo, mingea se află în curtea PD-L. Pentru democrat-liberali şi Traian Băsescu a venit timpul compromisurilor. Ei trebuie să demonstreze că au înţeles ceva din această victorie la limită şi că vorbele „vrem guvern cu PNL“ nu au fost simple momeli electorale. Formulele Negoiţă, Boc sau orice alt personaj din PD-L ca premier ar trebui să fie excluse, dacă se doreşte cu adevărat reconcilierea.
Dacă Băsescu nu înţelege acest lucru, îşi va începe mandatul cu un eşec pentru care propriul electorat îl va sancţiona, atunci când se va aştepta mai puţin. Înclin să cred că în portofoliul de nume de „independenţi“ se află şi altele la fel de credibile ca şi cel al lui Mugur Isărescu. La fel, sper ca personaje controversate gen Udrea nu vor deveni motiv de discordie pentru formarea unui cabinet cu PNL.
În situaţia în care cele două partide şi UDMR vor ajunge la un acord convenabil şi pentru ca viitorul cabinet să fie operabil şi solid, pentru a nu se mai repeta scenariul din 2007, o condiţie ar fi ca vocile radicale din PNL să iasă din prim-plan şi să intre într-un binevenit silentio stampa. Există premise pentru o guvernare de dreapta, deşi campania murdară a lăsat prea puţin loc de bună ziua şi deşi Antonescu forţează în continuare nota şi ar trebui penalizat pentru voturile vărsate la Geoană. Trăim însă în România. În noua conjunctură, PSD pare a fi scos în afara schemei, chiar dacă se va mai juca o vreme de-a fraudarea şi de-a Băsescu-dictatorul. //
