De același autor
Ca şi lustraţia, CNSAS îşi avea rostul doar în măsura în care ar fi fost în acord cu nevoia de purificare a societăţii, cu dorinţa de a condamna mizeriile trecutului şi de a afla adevărul.
Cazul Sorin Roşca Stănescu, alias Deleanu-H15 pe numele său de agent al Securităţii, este unic în fostul bloc comunist. Doar în România se putea întâmpla ca un colaborator declarat, asumat şi cunoscut ca atare de întreaga opinie publică, să primească oficial spălarea de păcate exact din partea instituţiei îndrituite cu deconspirarea Securităţii. Dacă situaţia nu ar reprezenta încununarea eşecului a 20 de ani de strădanie a unei părţi din societatea civilă, tot mai împuţinată, mai marginalizată şi mai vizibil deconectată de la realităţile înconjurătoare, de a aduce trecutul la lumină şi a impune o raportare radicală faţă de acesta, cazul reabilitării lui Roşca ar fi comic. „Păi cum să nu fi fost, dacă am fost“, se uimea fostul turnător, oscilând între plăcerea de a mai pune o cărămidă la decredibilizarea CNSAS şi plăcerea răzbunării cu trecutul în mână.
Cred că după halucinantul verdict primit de Roşca Stănescu se poate pune punct CNSAS. Nu pentru că acesta ar fi vinovat de ceea ce s-a întâmplat punctual acum – cred în profesionalismul şi onoarea multora dintre angajaţii acestei instituţii –, ci pentru că s-a făcut demonstraţia că scopul şi misiunea CNSAS sunt profund viciate. Mi-a devenit clar, iată, după atâţia ani în care am susţinut necesitatea existenţei CNSAS, uneori în pofida evidenţelor, că, atâta vreme cât instituţia va continua să lucreze cu „materialul clientului“, deconspirarea îşi pierde sensul. Acest „material“ înseamnă dosarele pe care SRI a considerat „oportun“ să le predea, după ce le-a prelucrat bine înainte, şi cele peste 200.000 pe care SIE le ţine dosite la „siguranţa naţională“ şi din care nu iese nicio hârtiuţă. Aşa se face că Roşca-Deleanu-H15 este de negăsit, că documentele despre Şerban Mihăilescu şi Mircea Coşea nu sunt în arhive, că dosarele celor de la Europa Liberă, cum este cel al lui N.C. Munteanu, lipsesc, în timp ce Mona Muscă, Carol Sebastian şi alţii au fost livraţi CNSAS. Pentru că, atenţie, CNSAS vinde doar ce cumpără! Vreau să spun că cineva, acolo sus, la vârful serviciilor, dictează cine va fi deconspirat şi cine nu, iar noi, fraierii, aplaudăm sau huiduim în funcţie de situaţie. Mă întreb câţi dintre cei spălaţi sau nedeconspiraţi după metoda Roşca Stănescu sunt activi şi prestează ca unelte ale serviciilor secrete sau ale diferitelor grupări politice aflate sub controlul acestora. La rândul lui, CNSAS este doar marioneta acestora, o marionetă care, uneori, fie din întâmplare, fie din interes, fie din bună-credinţă, a deconspirat persoane care ar fi trebuit să rămână în continuare doar nume de cod. Cred că a fost cazul Voiculescu-Felix, maltratarea legii fiind o dovadă în acest sens.
Spun că episodul Roşca Stănescu ar trebui să însemne finalul CNSAS şi din alte motive. Nu este prima oară când Colegiul CNSAS, respectând litera strâmbă a legii, nu este capabil să dea verdicte în cazuri flagrante din lipsa documentelor sau din cauza votului politizat, dar nu are verticalitatea să iasă public şi să acuze acest lucru. Şefii CNSAS preferă să-şi piardă onoarea şi credibilitatea tăcând. Mi se va răspunde că CNSAS află adevărul pentru nenumăratele victime necunoscute ale turnătorilor, că face o muncă de cercetare şi documentare utilă. Sunt de acord, dar întreaga activitate poate continua sub altă formă instituţională. Una care să nu schimbe scara valorilor şi să dea verdicte de un fel sau altul în funcţie de interesele diferite ale serviciilor secrete, partidelor, guvernelor sau foştilor securişti.
Nu cred că CNSAS trebuie scos ţap ispăşitor (deşi are contribuţia lui) pentru eşecul deconspirării securiştilor. Este un eşec cu responsabilitate comună. Sorin Roşca Stănescu a fost dat în vileag încă din 1992, cu toate acestea, opinia publică, în frunte cu presa, l-a acceptat şi creditat ca ziarist şi analist. Roşca avea calitatea de turnător înainte de a purta emblema şantajistului, dar, aşa cum vedem, niciuna nu-l împiedică să iasă şi să fie cultivat în spaţiul public. Despre Ioan Ghişe, de exemplu, se ştie de câţiva ani că a colaborat cu Securitatea, fapt care nu a fost un impediment nici pentru cariera sa politică, aşa cum s-a întâmplat cu Mona Muscă, nici pentru postura de invitat permanent al televiziunilor, unde ţine lecţii de morală. Reşaparea a fost şi este la ordinea zilei. Bogdan Chirieac este o dovadă. Ba mai mult, senzaţia este că atât colaboraţionismul – vezi cazul judecătoarei Florica Bejinariu, ajunsă şefa CSM –, cât şi lipsa moralităţii sunt veritabile trambuline.
Aceasta este societatea, lumea românească! Turnătorii sunt lideri de opinie, securiştii au pensii grase, şi unii, şi alţii trăiesc şi mor cu laurii pe umeri. Oprobriul public, marginalizarea, aşa cum figurau ele în Legea lustraţiei, sunt vetuste, utopice, mai rău, se întorc împotriva celor care le susţin. Ca şi lustraţia, CNSAS îşi avea rostul doar în măsura în care ar fi fost în acord cu nevoia de purificare a societăţii, cu dorinţa de a condamna mizeriile trecutului şi de a afla adevărul, impunând o altă raportare la ambele. Când acestea lipsesc, eşecul îl avem în faţa ochilor. Modernizarea statului rămâne o vorbă golită de conţinut într-o societate care îşi pune pe ecran călăii şi îşi aruncă în derizoriu victimele. Roşca Stănescu e emblematic în acest sens. Cât timp „Deleanu“ e oficial nevinovat şi umple televiziunile, iar generalii de Securitate au venituri de 100 de ori mai mari decât disidentul Paraschiv şi serviciile sunt răsfăţatele bugetului, reforma constituie doar planul de supravieţuire prin demagogie al politicienilor şi fostelor structuri. //
