De același autor
Scene apocaliptice. Urlete, leşinuri, pumni în stomac, coate înfipte generos în coaste, hohote isterice, uşi zdrobite, rafturi devastate, mâini apucătoare şi nemiloase. Hoarda pornită la vânătoare de pungi cu detergent, carne tocată, cafea sau DVD-uri la promoţie este de neoprit. Pentru tricoul la jumătate de preţ se poate face moarte de om, kilul de zahăr cu 25% reducere devine motiv de scuipat veninos. Chipuri contorsionate de ură şi răcnete de cavernă amestecate cu închinăciuni grăbite şi gesturi obscene sub camerele de supraveghere. Totul în numele „sărăciei“. Aşa să fie?
Pentru hainele oferite de un mare lanţ de magazine ce tocmai se lansa cu oferte atrăgătoare s-au bătut pe viaţă şi pe moarte babe în târlici, tineri cu cercei şi părul arici, cucoane pe tocuri şi zdrahoni cu mutre dubioase. S-a lăsat cu vărsare de sânge şi SMURD. „Sărăcia, maică“, se jelea în direct o gospodină cocoşată sub greutatea a trei pungi burduşite cu ţoale şi încălţări. La promoţia de cafea, un tată de familie a fost filmat cărând cât pentru un regiment de infanterie. Alimentele de băcănie îndesate în sacoşele unei mamaie ce părea în pragul infarctului puteau umple pentru vreo doi ani cămara familiei lărgite. O reminiscenţă comunistă, o să spuneţi, din vremea marilor războaie pentru siguranţa de mâine a stomacului. Deprinderea hârciogului are o nefastă tradiţie şi puţine erau, chiar şi pe vremea „odiosului“, rafturile cămărilor care nu se curbau sub greutatea borcanelor, a pungilor cu făină şi mălai, a sticlelor de ulei. Puţini au fost cei care au reuşit să traverseze acea perioadă cu demnitatea desprinderii de crampele stomacului, în numele căruia au făcut compromisuri dezgustătoare. Inclusiv colaborarea cu Securitatea.
Nu ştiu din ce categorie fac parte actualii invadatori ai supermarketurilor cu promoţii. Unii sunt, mai mult ca sigur, săraci, alţii, doar pomanagii şi apucători. Sunt convinsă că o anchetă serioasă asupra structurii sociale a cumpărătorilor ar arăta că nu neapărat precaritatea financiară îi determină să-şi scoată ochii şi să-şi sfâşiie hainele pentru pungile cu carne tocată. Dar chiar şi sărăcia şi nenorocirea ar trebui să aibă o demnitate a lor.
Cel mai bun exemplu este Japonia. Una dintre imaginile care m-au impresionat este cea a unei cozi, şerpuind ordonată, în limitele trasate cu creta pe asfalt. Japonezii din zonele lovite de cutremur, tsunami şi radiaţii, cărora cred că le vine ceva mai greu decât nouă românilor, şi-au făcut un titlu de onoare din a sfida nenorocirea prin civilizaţie, bun-simţ, grijă faţă de semen. Am fost la Sarajevo, la scurt timp după bombardamente, sărăcie cu lustru, magazine goale, pâinea şi apa erau o problemă, drumurile ca nişte cratere, dar n-am văzut nici bătăi şi n-am auzit nici înjurăturile groase de pe la noi pentru puţinul care putea fi procurat. Erau cozi, dar era şi demnitate.
Desigur, mai trebuie spus că scenele halucinante ale roiului de lăcuste care golesc magazinele nu sunt specifice României. Le putem vedea şi în mari capitale europene, dar mai ales în America. Sezonul reducerilor, faimoasa „crazy day“ cu chilipirurile ei, oferă spectacole similare până la un punct. Bine determinat. Pentru că totuşi nicăieri nu vezi ura revărsându-se pentru o pereche de tenişi sau un salam. O să spuneţi, iarăşi, că ne diferenţiază sărăcia.
Nu cred. Nu sărăcia l-a îndemnat pe Severin să ceară şpagă de 12.000 de euro pentru ceva ce, culmea!, n-a făcut. Nu sărăcia este cea care îi face pe politicienii români să se întoarcă din călătoriile „în interes de serviciu“ târând enorme sacoşe de şopaholici. Nu sărăcia a împins-o pe o respectabilă doamnă de la un anumit partid să golească în punga, cerută chelnerului, platourile de la masa fastuoasă la care fusese invitată. La fel, nu cred că sărăcia este cea care i-a împins pe profesorii invitaţi la „vanghelioane“ să plece cu lumânările, prăjiturile şi alunele dosite în poşete şi serviete. Sau pe invitaţii la aniversarea lui Ion Iliescu să sustragă furculiţe şi fursecuri. Mă întreb dacă tot sărăcia este cea care detonează anuala luptă pentru apă sfinţită dintre credincioşi? Repet, nu cred. E altceva la mijloc. E ceva ce ţine de genă şi de caracter. Cele de care depind, în final, toate chestiunile fundamentale la noi.
Dar chiar admiţând teoria sărăciei, aşa cum este ea promovată de politicieni şi de televiziunile mogulilor, normal ar fi să vedem şi reversul medaliei. Adică, lupta pentru locurile de muncă. De ce oare nu curge sânge şi nu plouă cu înjurături şi pe la târgurile de joburi? Îmi spunea cineva care s-a ocupat de centralizare după unul dintre aceste evenimente (fuseseră scoase aproximativ 10.000 locuri de muncă în România) că jumătate dintre ele au fost refuzate chiar de aplicanţi. Uitaţi-vă la raportul dintre Oferte şi Cereri. Căutaţi o bonă pentru copil sau o femeie la curăţenie. Acolo pretenţii, mofturi şi chef de muncă! Când o să văd primul târg de joburi luat cu asalt precum promoţia la detergent şi când o găsesc bona care să nu mă atenţioneze după trei zile că n-a putut să urmărească telenovela preferată din cauză că a avut prea multă treabă, o să cred că e sărăcie.
Mai e ceva. În fiecare zi, media mogulistă face propaganda sărăciei (şi, mai ales, a falsei sărăcii) care justifică totul, inclusiv abdicarea de la elementara demnitate şi ruşine. Este doar unul dintre argumentele folosite în ampla demonstraţie că decăderea naţiei este rezultatul „guvernului criminal Boc“ şi al „tiranului Băsescu“. Este vorba până la urmă de susţinerea, zi de zi, a dezinhibării nu doar a mitocăniei şi nesimţirii, dar şi a lipsei de ruşine şi a valorilor esenţiale. //
Citeste si despre: saracie, pomana, oferte, mentalitate, demnitate.
