De același autor
La Berlin nu Codul Penal este măsura de judecată a politicienilor, ci respectarea valorilor fundamentale ale societăţii, între care ocupă un loc de frunte nu doar corectitudinea, dar şi modestia pe care trebuie să le aibă un om de stat.
La 17 februarie, preşedintele federal al Germaniei, creştin-democratul Christian Wulff, îşi anunţa demisia la capătul unui scandal care a zguduit scena politică de la Berlin. Gestul său survine ca urmare a unor dezvăluiri din presă, din care rezultă că, în perioada în care a fost premier al landului Saxonia Inferioară, a minţit o comisie a parlamentului regional în legătură cu obţinerea unui credit de 500.000 de euro din partea soţiei unui milionar, folosit pentru procurarea unei case, şi că a fost beneficiarul unor vacanţe luxoase pe cheltuiala unor oameni bogaţi, unul din sejururi determinând parchetul din oraşul Hanovra să ceară ridicarea imunităţii sale pentru obţinerea de foloase necuvenite. Mai mult, Wulff l-a ameninţat telefonic pe redactorul-şef al tabloidului Bild cu o anchetă penală în cazul în care va face publice datele privind creditul primit, stârnind astfel vehemente critici din partea societăţii civile şi a întregii clase politice.
Pentru observatorul dâmboviţean, e aproape spectaculos: un demnitar supus oprobriului public pentru atâta lucru? Într-adevăr, Wulff nu avea firme care să aibă contracte cu statul, iar pentru neadevărul spus în faţa comisiei Legislativului din Saxonia Inferioară ar fi putut găsi o explicaţie. Mai mult, în cele din urmă, obţinerea creditului s-a dovedit a fi fost conformă cu reglementările bancare. Dar Germania este o ţară în care – acum nu mai puţin de un an – ministrul Apărării Karl-Theodor zu Guttenberg se vedea silit să îşi părăsească postul după descoperirea unor pasaje plagiate în teza sa de doctorat. Cazul Wulff îl confruntă pe comentatorul român cu cel puţin două lecţii dureroase. Prima se referă la faptul că la Berlin nu Codul Penal este măsura de judecată a politicienilor, ci respectarea valorilor fundamentale ale societăţii, între care ocupă un loc de frunte nu doar corectitudinea, dar şi modestia pe care trebuie să le aibă un om de stat. Gestul lui Wulff de a profita de legăturile sale pentru a obţine un credit sau pentru a-şi duce familia în vacanţă este văzut ca o sfidare la adresa omului de rând – motiv suficient pentru a-i fi ştirbită legitimitatea politică. Nimeni nu îl admiră pe Wulff că „s-a descurcat“ sau că a fost „băiat deştept“ şi nici nu aşteaptă o sentinţă definitivă a justiţiei pentru a considera că trebuie eliminat din rândurile establishment-ului. A doua învăţătură este poate şi mai cruntă: trustul Axel Springer, căruia îi aparţine şi ziarul Bild, este tradiţional apropiat chiar de Uniunea Creştin-Democrată, din care făcea parte Wulff. Un tabloid (culmea!) oferă o lecţie de jurnalism independent, în care adevărul are prioritate în faţa politicii editoriale.
Este păcat că în zilele care au urmat demisiei lui Wulff, politicienii români nu au fost expediaţi într-o călătorie de studiu la Berlin. Pentru că, în timp ce la Bucureşti aveau loc greve parlamentare, puterea şi opoziţia din Germania se aşezau la masa negocierilor, convenind asupra unui candidat comun pentru funcţia de preşedinte, care este ales de o adunare din care fac parte parlamentarii la nivel naţional şi reprezentanţi ai landurilor. Iar în vreme ce foşti colaboratori ai Securităţii se mai regăsesc şi astăzi în Legislativul din România, persoana propusă să ocupe cea mai înaltă demnitate în statul german este Joachim Gauck, un pastor protestant din fosta Republică Democrată Germană, care, prin studiile sale de teologie, se disocia fără echivoc de sistemul socialist. De altfel, în toamna lui 1989, Gauck a fost printre fondatorii mişcării de opoziţie Forumul Nou, iar ulterior ocupa – timp de un deceniu – funcţia de şef al echivalentului german al CNSAS, care avea misiunea de a analiza dosarelor STASI, fosta poliţie politică est-germană. Pentru Gauck, al cărui tată a petrecut patru ani într-un lagăr în Siberia, cultivarea memoriei ororilor comunismului a rămas o prioritate constantă: în 2008, a fost unul dintre semnatarii Declaraţiei de la Praga despre Conştiinţa Europeană şi Comunism, care a condus la instituirea Zilei Europene de Comemorare a Victimelor Stalinismului şi Nazismului.
Ajuns la venerabila vârstă de 72 de ani, Gauck, care se bucură de o mare popularitate în rândul cetăţenilor germani, şi-a păstrat modestia chiar de la prima ieşire publică după anunţarea candidaturii sale. El i-a rugat pe compatrioţii săi să îi ierte stângăciile de la început de mandat. „Nu sunt un superman“, a declarat viitorul preşedinte.
