De același autor
În Dilema Veche din 13 august 2009, Andrei Brezianu publică o replică la adresa lui Erwin Kessler care, în paginile revistei 22, a provocat o discuţie polemică, pornind de la arta lui Vladimir Zamfirescu. Reproducem articolul lui Andrei Brezianu (mulţumindu-i lui Mircea Vasilescu pentru dreptul pe care ni l-a acordat), însoţit de răspunsul lui Erwin Kessler. Suntem convinşi că o înfruntare a spiritelor precum cea de faţă nu este decât semnul maturităţii depline pe care cultura noastră a atins-o. (22)
Când Rauschenberg desfigura prin ştergere un desen al lui De Kooning, iconoclasmul comporta, oricât ar părea de ciudat, o conotaţie admirativă. Erased De Kooning Drawing evocă, până azi, un gest şocant, la care, ca de la egal la egal, cei doi artişti au fost părtaşi, camarazi şi complici.
În cu totul alt registru, şocant, dar nu de la egal la egal, e gestul unui tânăr istoric de artă – autor al unei singure cărţi – forţându-se să pângărească, cu o violenţă eliminatorie incalificabilă, o recentă expoziţie de pictură, opera şi creaţia de o viaţă a artistului septuagenar Vladimir Zamfirescu, acuzat de a fi un factor nociv, un duşman al artei româneşti, culpabil de a nu crea în ton cu vremurile, precum – susţine vituperaţia domnului Erwin Kessler publicată de revista 22 – artişti ca Dumitru Gorzo, Suzana Dan, Ioana Bătrânu, Dan Perjovschi ori Sorin Tara.
Există, fireşte, argumente pentru a apăra sau critica oricare dintre reprezentările vizuale ale realului în creaţia oricărui artist; bunăoară, chiar cu privire la lucrările oricăruia dintre cei de mai sus. Am putea adăuga listei, de ce nu, şi numele lui Alexandru Rădvan. De gustibus non disputandum. Dezacordul nu înseamnă însă că un artist sau altul ar trebui insultat şi pus la zid ca un răufăcător, pentru că lucrările lui ar fi – după gustul unuia sau al altuia – fie edulcorate, fie, dimpotrivă, violente. „Imagini violente? Sadism absurd, exces?“ – se apăra, nu demult, Rădvan – „dar vedem zilnic la TV imagini şi auzim lucruri mult mai dure, dar nu le dăm nici o importanţă. Aţi observat ce generice vioaie însoţite de muzici dramatice ne prezintă noutăţile din teatrele de război ale lumii? Aţi observat cu câtă nepăsare le privim?“
Alexandru Rădvan are dreptate. Nu suntem împotriva arătărilor noului, căci este loc pentru toată lumea. Artefactele lui, ca şi ale altora, ni se înfăţişează ca oglinzi parabolice de un fel aparte. Ele reflectă fidel umbrele electrizant prezente în avanscena teatrului nostru de fapte, debridări şi violenţe, locuri de unde frumosul e tot mai mult alungat – artistul, prin liberă opţiune, putând proiecta, slobod de cenzură, propria sa viziune despre stihiile acestui moment de mutaţie, marcat, acasă ca şi în lume, „de violenţă, înrobire economică şi iraţionalitate socială, într-un cuvânt, printr-o urâţenie capabilă să prevestească alunecarea spre «bestializare»“ – cum era de părere, în Grammars of Creation, George Steiner. În context global, gândul duce involuntar mai departe, mult mai departe, la mai vechea expoziţie Regarding Beauty; la Beautalism şi Kembra Pfahler; la artefactele de tot felul, unele deosebit de crude, înfăţişate bunăoară ochiului la Bienala Whitney de la New York, anul trecut.
Dar ce au toate acestea de-a face cu expoziţia lui Vladimir Zamfirescu de la Dalles şi cu imundul atac justiţiar Fata Babei, publicat – inexplicabil – după închiderea retrospectivei Zamfirescu?... D-l Kessler nu este nici Rauschenberg în raport cu De Kooning, nici Marcel Duchamp în raport cu Gioconda, nici Dan Hăulică criticând pe drept cuvânt, în anii ’60, una dintre lucrările sculptorului C. Baraschi, în vestitul episod polemic din jurul statuii lui Eminescu.
Factual, ca volum de producţie intelectuală, criticul Kessler este – în raport cu opera lui Vladimir Zamfirescu – un minor. Mai mult, ca ton, în raport cu tema propusă – aceea de a şterge un nume important din videosfera creaţiei româneşti –, d-l Kessler aduce flagrant aminte, sigur la alte cote, de Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, pamfletul programatic din 1948 prin care un trist exponent al vechii dictaturi ideologice încerca, la început de nou drum totalitar, ştergerea din panteon a lui Tudor Arghezi.
Faptul că picturile şi grafica lui Vladimir Zamfirescu nu sunt pe gustul fitecui nu ar trebui să ne îngrijoreze. Nici rapperii nu-l gustă pe Boccherini. Există urechi lipsite de simţul care să-l distingă pe Mozart de Salieri. Când însă criticul Kessler îl încadrează pe Vladimir Zamfirescu în „lumea epigonilor ce calcă grobian în picioare peste mormintele maeştrilor“. Sau când compară o pictură de Rembrandt cu pânza lui Zamfirescu, Bărbatul cu ţestoasă, afirmând – prin alăturare absurdă – că aceasta din urmă n-ar fi decât o obscenă „glumă de salon din Crucea de Piatră“, mânjită cu „urma de limax pe asfalt a penelului zamfirescian“, pixul muiat în cucută al criticului Kessler scufundă rostirea în cloacă.
Admiţând într-adevăr că, în tabloul citat, artistul şi-ar fi propus un d’après, de ce nu ar intra în argument şi alte reprezentări comparabile, în consens cu tema „personaj în meditaţie“, de altfel un loc comun în istoria artelor vizuale apusene: nu doar Aristotel contemplând bustul lui Homer (Rembrandt), dar şi – să spunem – Magdalena îngândurată la lumina feştilei (La Tour) ori Ieronim şi tigva, teme reluate de atâtea peneluri, de atâtea ori – ca să nu cităm decât două tipologii şi surse paralele de inspiraţie... Şi apoi, de ce alte omagii aduse într-un fel sau altul, prin reluări, unor înaintaşi de geniu – în cheie nu epigonică, ci substanţială – ar trebui să constituie pentru artist o practică deplorabilă? Géricault, după Caravaggio, nu face din Géricault un epigon tropăind peste groapa lui Caravaggio (Punerea în mormânt). Van Gogh, după Holbein, nu face din Van Gogh (Tânără în picioare) un minabil epigon al lui Holbein. Luchian, după Grigorescu, nu face din Luchian (Fără grijă) un epigon sărac al lui Grigorescu. După cum nici Cézanne, după Delacroix, (Libertatea pe baricade) nu va face din Cézanne un epigon al lui Delacroix. Şi nici Derain, după Bruegel (Uciderea pruncilor), nu poate face din cel dintâi un epigon al celui de-al doilea.
Şi nici Picasso, după Velázquez (Meninele), nu va face vreodată din marele malaguen un epigon al prodigiosului portretist de la curtea Spaniei.
Dar, deşi este un om cultivat, d-lui Erwin Kessler nu-i pasă aici nici de reluări, nici, în mod onest, de marile contexte de cultură. Cu aversiune înverşunată, fixaţia sa (ecou sinistru al stilului vechilor stigmatizări din Scânteia de demult) pare a fi aceea a denunţului veştejitor, ornat cu vulgarităţi şi epitete descalificante. Ţinta rechizitoriului său suburban, în acest moment de mare libertate de expresie, se întâmplă să fie un creator de statura lui Vladimir Zamfirescu, identificat – alături de Câlţia, Stendl, Sorin Ilfoveanu, Anghel şi Horia Bernea – drept autor al unei opere pernicioase, demne de obliterat, pentru că e neconformă – consideră inchizitorial d-l Kessler – comandamentelor de temă şi stil obligatorii azi în câmpul artelor vizuale româneşti...
Precum pigmeul Zoil, zadarnic obstinat să-l desfiinţeze cândva pe bătrânul Homer, vocea criticului iconoclast, despre care vorbim, va fi, în timp, consemnată de istorie unui loc secund – dacă nu uitării.
Verticală şi senină, neatinsă de balele insultei, pictura lui Vladimir Zamfirescu va continua, prin miezul ei peren, să încânte benefic. Mâine, ca şi azi, ea va hrăni imaginaţia, invitând ochiul minţii la o reflecţie mereu fecundă despre vechi şi nou, despre efemer şi trainic, despre frumos, despre urât, despre păcat şi despre îngeri. //
