De același autor
Probabilitatea tot mai mare (susținută de ultimele sondaje de opinie) ca Donald Trump să revină la conducerea Americii dă emoții, ba chiar coșmaruri în Europa, mai ales în cea de Est, cât și în Ucraina și, probabil, speranță la Moscova. Tendințele izolaționiste, oricum prezente și acum, ale republicanilor lui Trump, spiritul tranzacțional al candidatului, neînțelegerea importanței unor bune relații cu aliații, ba chiar amenințările cu ieșirea din NATO sau amenințarea cu neîndeplinirea obligațiilor Statelor Unite (art. 5) în cazul în care vreo țară europeană NATO ar fi atacată de Rusia, dacă acea țară n-ar fi cheltuit minimum 2% din PIB pentru apărare, dar și pur și simplu caracterul certăreț și narcisist al omului Trump – toate acestea creează aprehensiuni destul de întunecate. Unii lideri europeni, ca atare, au început să vorbească despre o apărare a Europei în afara Americii, alții, precum Macron, se gândesc chiar că ar putea trimite trupe terestre în Ucraina, declanșând imediat un scandal printre aliați.
Nu-mi doresc deloc victoria lui Trump. Dimpotrivă. Personajul are ceva detestabil, iar felul în care a încercat să răstoarne rezultatele votului din 2020 arată că are un respect minim și pentru democrație, și pentru instituții, și pentru adevăr. SUA vor putea cu greu conduce o contraofensivă democratică împotriva autocrațiilor, dacă propriul președinte se va simți mai apropiat psihologic de Putin, Xi sau Erdogan. De asemenea, cu el la putere, faliile ideologice din SUA nu pot decât să se mărească, ceea ce din nou nu va fi în favoarea democrației domestice și din lume.
Totuși, urmările generale cred că sunt mai puțin evidente. Întrebat nu demult pe care dintre cei doi (Biden și Trump) îi preferă drept președinți ai Americii, Putin a răspuns că pe Biden, deoarece Trump este mai imprevizibil. S-a comentat că Putin a dat un răspuns favorabil campaniei electorale a lui Trump, care trebuie să evite să apară prea legat de Putin și Rusia. Dar nu-i mai puțin adevărat că, indiferent de ceea ce a gândit Putin, e aici un adevăr – chiar dacă se știu destule lucruri despre stilul de conducere al lui Trump din primul mandat – imprevizibilitatea lui e un fapt. Ceea ce, deși e neplăcut pentru aliați, e dificil și pentru adversari.
Pe de altă parte, plăcile tectonice ale lumii sunt mult prea mari și prea puternic delimitate pentru ca prezența la putere a unui Trump sau a altora să producă modificări prea decisive, oricât de imprevizibili ar fi ei. Lumea se schimbă într-o anume direcție, cu sau fără ei la putere. Rusia va rămâne inamică și nu va putea fi „îmblânzită” de Trump, iar rivalitatea economico-politică cu China va subzista, indiferent cine va veni la putere în cele două țări. Cred că Ucraina va primi suficient sprijin militar, cât măcar să supraviețuiască independentă în coasta Rusiei (chiar fără teritoriile pierdute), dacă nu mai mult, indiferent cine va conduce în țările din Vest. Însă, oricum, SUA nu mai pot fi puterea dominantă a lumii, ca în anii ’50-’60 ai secolului trecut, fie și numai din motive economice, chiar dacă nici China nu poate domina singură sau în conjuncție cu Rusia. Cu Trump sau fără, America nu mai poate fi „great again” ca acum câteva decenii. De asemenea, momentele faste pentru democrațiile liberale de după 1990 sunt istorie, nu „sfârșitul istoriei”, cum anunțase pripit Francis Fukuyama. Iar asta fiindcă dificultățile, ca să nu spunem declinul democrațiilor liberale nu se datorează lui Trump, ci lucrurile stau mai curând invers: Trump este un efect al acestui declin, care nu se va opri nici dacă Biden va câștiga un nou mandat la Casa Albă.
Ca de atâtea ori în istorie, nu atât prezența unor personalități a schimbat radical fața lumii, cât au făcut-o anumite invenții. Luther sau Calvin au fost măștile Reformei, dar Reforma reală a făcut-o tiparul lui Gutenberg. Tunurile au cucerit Constantinopolul în 1453 mai mult decât a făcut-o Mahomed al II-lea. Imperiul roman a subzistat atâtea secole nu datorită împăraților lui, adesea detestabili și nu arareori incapabili, ci fiindcă existau șoselele romane pietruite, pe care legiunile se puteau deplasa cu rapiditate dintr-o parte în alta a continentului. Anonimii din stepe care au inventat călăritul calului sau anonimii portughezi care au inventat navigația pe Oceanul Atlantic folosind vânturile și curenții sunt adevărații creatori ai răsturnărilor istoriei, nu Gingis Han sau Cristofor Columb. Iar radioul pe unde scurte a distrus imperiul sovietic mai mult decât a făcut-o Gorbaciov. Și, mutatis mutandis, așa va fi și acum: invenția lui Marc Zuckerberg a schimbat profund felul cum comunicăm și interacționăm, a deplasat centrele de autoritate, a erodat partidele tradiționale, a slăbit expertiza și mai ales a „tribalizat” societatea: asta determină deja și va determina istoria în mult mai mare măsură decât o pot face liderii politici, care sunt mai curând beneficiarii, purtătorii sau victimele unor forțe tehnologice aflate dincolo de puterea lor.
Aceste reflecții nu vor să nege rolul personalităților – pozitiv sau negativ – în marea istorie și mai ales în rupturile și micile cutremure ale istoriei evenimențiale; intenționează numai să ne înarmeze cu prudență și cu o judecată ceva mai liberă de entuziasmele și disperările pe care ni le tot aduce momentul. //
