Ce este liberalismul?

Este liberalismul, pe plan internațional, în diso­lu­ție, așa cum adesea suntem anunțați în ultimul timp? Urmează un nou regn „iliberal“, când nu de-a dreptul „fascist“ în SUA și Europa? Pentru a avea șansa de a răspunde adecvat, ar trebui să știm mai întâi ce înseamnă „liberal“ și „li­be­ra­lism“. Or, consider că termenii au cel puțin trei sem­nificații diferite:

1. Mai întâi, „liberalism (1)“ înseamnă un curent larg filosofic, cu premize în epoca Luminilor și la începutul secolului al XIX-lea. Insistă pe valoarea individului, pe importanța libertăților sale, mai ales de ordin formal-juridic, pe forța legii și a cons­tituțiilor seculare, văzute ca mijloace de apă­rare mai ales împotriva tiraniei majorității, a so­cialismului și a clericalismului. Cu multe variante intelectuale, atacat și lăudat de multe ori în ultima sută de ani și aflat într-o alianță relativ instabilă cu principiul democratic, el constituie indiscutabil temeiul politico-filosofic și juridic al statelor mo­derne. Toate statele îl invocă și îl „citează“, chiar dacă unele se abat practic de la câteva dintre dis­pozițiile sale. Motivul acestei „citări“ inevitabile e că nu prea mai există un alt principiu de înteme­iere a legitimității în variantă modernă, după ce atât concepția sacrală, de tradiție augustiniană, cât și cea revoluționar-mesianică au dispărut sau au rămas apanajul unor grupuri fundamentaliste (ISIS) fără viitor. De aceea, în acest sens, li­be­ralismul se exprimă prin instituții: sistem juridic puternic, stat de drept funcțional, supremație a Cons­tituției, secularism, alegeri libere și corecte, servicii secrete sub control civil, în general, con­trol reciproc și limitare a puterilor.

2. „Liberalism (2)“ înseamnă apoi, în Europa și nu­mai aici, un curent politic determinat, de centru-dreapta, sau chiar dreapta, cu partide politice gru­pate în grupul european ALDE. Pretinde că re­flec­tă cel mai bine „liberalismul (1)“. Epoca sa de aur, sub raport politic, a fost a doua jumătate a seco­lu­lui al XIX-lea. De atunci, s-a aflat în declin ca in­fluență politică nemijlocită. Nu e decât al treilea grup ca mărime din Parlamentul European și, de multă vreme, ocupă poziții secundare în con­fi­gu­rația de putere a celor mai multe parlamente și guverne naționale. Are o orientare generală „pro-business“. A cunoscut un reviriment în gândirea eco­nomică acum vreo trei decenii sub forma „neo-liberalismului“,

3) În SUA, a fi „liberal (3)“ înseamnă a fi de stânga – de la centru-stânga până la stângism. În termeni eu­ropeni, „liberalul“ american este social-de­mo­crat, precum Obama, Hillary Clinton, ori socialist, ori chiar stângist, precum Bernie Sanders, con­tra­candidatul lui Hillary Clinton la nominalizarea de­mocrată. Partidul democrat e „liberal“ în acest sens, ceea ce nu înseamnă că toți membrii par­ti­du­lui democrat sunt socialiști sau stângiști. Or, prin forța dominației intelectuale și politice ame­ricane, influența sensului american a pă­truns în ultimul timp și în discuțiile din Europa. Foarte adesea se vorbește și aici des­pre „liberalism“ în acest sens ame­ri­can, chiar când referința nu se face la situația din SUA. Mai ales după Brexit și victoria lui Donald Trump la pre­zi­den­țialele americane, unii invocă degringolada „liberalismului“, deși mai corect ar fi să se vorbească despre degringolada stângii americane ori chiar a stângii mainstream europene și britanice. (Vezi actuala slă­bi­ciune a laburiștilor, a socialiștilor lui Hol­lande, a social-democrației germane.)

Mulți comentatori, discutând despre „de­clinul liberalismului“, se referă de fapt fie la avansul populismelor europene, fie la acțiunile unor regimuri autocratice, pre­cum Rusia, Turcia. Ba unii disting o ten­dință „istorică“ mondială ce cuprinde și democrațiile occidentale.

Bineînțeles că Rusia nu e „liberală“ în ni­ciunul dintre sensurile de mai înainte ale cuvântului, deși nici ea nu se poate îm­piedica să „citeze“ principiile consti­tu­țio­nalismului și ale statului de drept, fără a le respecta în practică. (Chiar și asta o dis­tinge totuși de fascismul clasic care con­testa ideologic orice formă de liberalism.) A pune totuși pe același plan cu Rusia sau Turcia țări precum Ungaria și Polonia din ultimul timp e o exagerare, deși nu con­test că regimurile din cele două țări din urmă au multe să-și reproșeze. A alătura însă „iliberalismului“ SUA post-Trump sau Marea Britanie post-Brexit e, deo­cam­dată, o inepție. Nu-mi vine deloc să cred că supremația celei mai venerabile Cons­tituții din lume, forța sistemului judiciar american, autonomia locală a statelor, pu­terea legislativă a Congresului (fie și do­mi­nat de republicani), libertatea de expri­ma­re garantată de Primul Amendament vor fi puse în discuție de o viitoare admi­nis­trație Trump. SUA nu vor deveni „ili­berale“ în primul sens al termenului, deși vor deveni „iliberale“ în cel de-al treilea sens, ceea ce, poate, e regretabil, dar e cu totul altceva. În schimb Rusia, China, Tur­cia sunt „iliberale“ chiar și în primul sens. Oricât ne-ar supăra Brexit-ul, Marea Bri­tanie rămâne un stat profund liberal (în primul sens). Faptul că sunt toate șansele ca guvernul să nu poată activa Articolul 50 fără a consulta Parlamentul, conform deciziei Curții Supreme, demonstrează că Marea Britanie nu e guvernată de o „de­mo­crație fără limite“, referendară, ci, așa cum a fost de sute de ani, de o combinație de puteri, care se frânează reciproc. Și lu­crurile stau la fel și în Uniunea Euro­pea­nă: oricât de virulent și agresiv ar fi populismul (de dreapta sau de stânga) în zilele noastre, oricât de periculos ar fi te­rorismul, ele n-au reușit deocamdată să facă nicio breșă serioasă în „liberalism (1)“. Instituțiile principale – justiția, par­lamentele, constituțiile, controlul civil, li­ber­tățile, egalitatea juridică - funcționează și nici măcar populiștii și naționaliștii nu-și propun să le desființeze.

Scriu acestea fiindcă mi se pare pericu­loa­să confuzia dintre cele trei sensuri ale cu­vântului „liberal“. Cei care, fie și de bu­nă-credință, se grăbesc să proclame dece­sul liberalismului își iau exemplele mai ales din înfrângerile „liberalismului“ în sen­sul trei sau chiar doi, dar extind con­cluzia și asupra liberalismului în primul sens. În acest fel ei nu fac decât jocul au­to­craților nemărturisiți. Căci pentru aceștia confuzia sensurilor „liberalismului“ e o ar­mă ideologică prețioasă, menită să in­ti­mi­de­ze adversarul, făcându-l să consimtă îna­intea presupusului imperativ al epocii.