Cele două căi

România are de ales între cele două căi de ieșire din comunismul marxist-leninist: capitalism plus libertate, ca în Polonia, sau capitalism fără libertate, ca în China.

Pe 4 iunie 1989, Solidaritatea poloneză câș­tiga toate locurile, mai puțin unul, din Senat și toate locurile pentru care avuseseră voie să candideze din Camera inferioară (Sejm). Era o victorie imensă împotriva partidului comunist la care nu se așteptase aproape nimeni. Ca urmare, după negocieri, pe 24 august, primul gu­vern necomunist din Europa de Est post­belică intra oficial în funcție. În scurtă vreme, Polonia avea să se angajeze cu pu­tere pe calea unor reforme radicale pri­vind societatea și economia. Dar tot pe 4 iunie tancurile chineze călcau lite­ral­men­te sub șenile și măcelăreau sute, poate mii de oameni în piața Tien-An-Men din Beijing, zdrobind o mișcare pentru li­ber­tate inspirată de reformele lui Gorbaciov. Printr-o coincidență stranie, se pre­fi­gu­rau astfel, în chiar același moment, cele două căi de ieșire din comunismul mar­xist-leninist: capitalism plus libertate în Polonia, capitalism fără libertate în Chi­na. Calea lui Mazowiecki și calea lui Deng Xiaoping. Ambele căi s-au dovedit po­vești de succes, dar fiecare în felul ei: Po­lonia, azi, nu e numai o țară liberă într-o Uniune Europeană liberă, dar are și o eco­nomie performantă, reușind să scape cu bine din criza economică, ceea ce a de­monstrat funcționalitatea reformelor ins­pirate în mod consecvent de ca­pi­ta­lismul liberal. China a ajuns a doua pu­tere economică mondială, dar își închide disidenții, cenzurează Internetul, per­se­cută grupurile religioase. Cu ajutorul ge­neros al multinaționalelor și fără li­ber­tate, China a extras aproape numai esen­țele rele ale capitalismului: exploatarea mun­cii salariate prost plătite, îmbogățire lacomă, prețuri de dumping pentru pro­duse de calitate inferioară, falsificare în masă a unor branduri celebre, totul sub atenta supraveghere a statului și par­ti­dului comunist condus de succesorii lui Deng.

Celelalte țări foste comuniste par să fi ales pe una sau pe cealaltă dintre aceste două căi extreme, fie, cel mai adesea, s-au pla­sat sau au oscilat între ele. Cehia sau Slo­vacia, de exemplu, au mers pe calea po­lo­neză; la fel și Ungaria, până când Or­bán nu și-a amintit de performanțele ca­pi­ta­lismului neliberal chinez. Rusia, cu Gor­ba­ciov și Elțîn, a încercat întâi calea po­lo­ne­ză, dar a eșuat și atunci s-a grăbit, con­for­mându-se propriei tradiții au­to­cratice multiseculare, să meargă cu mare con­vin­gere pe „drumul lui Deng“. La fel și Ucraina.

Cât despre România, după ce Ceaușescu a vrut un Tien-An-Men valah, Iliescu a crezut și el că utilizarea violenței ca mij­loc de control al poporului e un mijloc le­gitim. Și am avut mineriadele. Iar suc­ce­sorii săi, foștii comuniști, deși au îm­brățișat formal „calea poloneză“, ga­ran­tând constituțional drepturile și liber­tă­țile și alegând integrarea în UE, nu s-au putut niciodată resemna cu regulile capi­talismului liberal: îi supăra mai ales ideea unei justiții independente, dar și po­si­bi­li­tatea, deja realizată de două ori, de a pier­de puterea, de a sta în opoziție și de a pierde beneficiile unei îmbogățiri facile și incontrolabile. Au încercat să lovească în statul de drept în 2012; presiunile eu­ro­pene și americane i-au silit să dea înapoi. „O, de-ar fi fost China puterea su­ze­ra­nă!“, cred că s-au gândit, triști, atunci. Acum câteva săptămâni, Mircea Geoană, „președintele de o noapte“ al României, a afirmat într-un acces de sinceritate că par­tidul său „vrea totul“. Iar această afir­mație, demnă de un discipol al lui Musso­lini sau Lenin, a fost primită de re­prezen­tanții partidului său, pretins social-de­mo­crat, cu ropote de aplauze. Mai mult, Geoa­nă a primit și demnitatea de „re­pre­zentant special al României“ – oare ca răsplată pentru mostra aceasta de gân­di­re totalitară?

În orice caz, pentru cei care stăpânesc Ro­­mânia azi, „calea poloneză“ a devenit o „va­le a lacrimilor“. Încă nu-și permit să încerce să rupă coșmarul Mazowiecki, dar tare mai privesc cu dor la „calea lui Deng“ – a-ți ține poporul într-o șerbie ca­pitalistă, a umple lumea cu contrafaceri și conturile proprii cu miliarde de dolari și euro: ce splendoare de regim! Până una-alta, nu știu să facă altceva decât să se poarte obsecvios cu urmașii lui Deng. Ba nu, stai, pot chiar și mai mult: recent, au trecut la fapte, pentru a spune astfel, înlocuind în parlament steagul Uniunii Europene cu steagul Chinei, atunci când premierul acestei țări a vorbit în „fo­ru­mul democrației române“. Un gest de ma­re curaj la vitejii noștri! Presupun că în noaptea următoare au și dormit bine, vi­sând frumos despre „calea lui Deng“: conturi și, la nevoie, tancuri! //