Complicii intelectuali ai lichidării ICR

Anihilarea de facto a ICR a fost legitimată, insidios și tenace, de unii intelectuali „critici“ cu mult timp înainte de a fi pusă în operă de politicienii USL.

Lichidarea, practic, a ICR prin transformarea sa în­tr-o oficină de propagandă politico-cultural-na­țio­na­listă în străinătate (ba chiar și în România, ju­de­când după înființarea absurdă a patru filiale „în pro­vinciile istorice“) este, desigur, o operațiune de ca­re actuala putere se face răspunzătoare. Dar ar fi su­perficial să ne oprim aici. ICR e victima unui „răz­boi cultural“ de ani de zile, îndreptat mai ales îm­potriva lui H.-R. Patapievici și a așa-zisului „grup“ al „boierilor minții“ – după sintagma lui Sorin Adam Ma­tei – căruia i-ar aparține. Ceea ce trustul Intact și alte medii de acest fel o spun acum agresiv au afir­mat-o de-a lungul timpului în mod mai subtil, dar tot nociv intelectuali diverși, de la Sorin Adam Ma­tei însuși la alți semnatari ai volumului coor­donat de el, Idolii forului, 2010 – Daniel Barbu, Gabriel An­dreescu, Michael Shafir, István Aranyosi, Mona Momescu, Vasile Morar etc. (M-am mai referit la acest volum în trecut în revista 22.) Au spus-o și unii dintre cei care scriu sau au scris la Observator cul­tural; este adevărat că acum unii dintre ei, spre onoarea lor, se arată critici față de ultimele schim­bări la ICR. Au spus-o și alții, în diferite publicații, pe hârtie sau online.

Se poate observa, de pildă, că în volumul amintit mai sus, numele H.-R. Patapievici revine obsesiv, atunci când trebuie sugerat că „intelectualii lui Băsescu“ „s-au autosuspendat din calitatea de intelectual“, deoarece au acceptat funcții remunerate sau „nu­mai simbolice“, cum scrie Michael Shafir. ICR era vizat direct. (De unde și teoria brutală a „sinecurii“ pe care a respins-o recent și pertinent Liviu Ornea.) Pe de altă parte, pledoaria lui Sorin Adam Matei pen­tru o „clasă de mijloc“ a intelectualilor voia să acrediteze teza că același grup se comportă elitist, practică „ritualuri inițiatice de grup“ și blochează accesul democratic al altor personalități valoroase. Membrii grupului s-ar susține reciproc, favorizând coteria de interese nelegitime și disprețuind com­pe­tiția liberă a ideilor pe piață. Cum să admiți men­ți­nerea unei astfel de conduceri la cârma ICR?, te în­trebi atunci în mod firesc. În același volum, is­to­ricul Lucian Năstasă-Kovács se plângea că ICR nu se ocupă de traducerea și difuzarea unor opere va­loroase peste hotare, „lăsându-i pe străini să crea­dă că România actuală are numai câteva creiere, fără a se bănui că acestea sunt profund cau­țio­nate“ (p. 174). Schimbarea se impunea, nu-i așa? Iat-o, a venit odată cu filosoful Andrei Marga! Mai brutal, Liviu Antonesei insinua recent pe blogul său că traducerea masivă pe spezele ICR a lui Mircea Cărtărescu se datorează unor articole favorabile scri­se despre Traian Băsescu. Dacă o spune un in­te­lec­tual cu autoritate, de ce nu ar prelua entuziast ide­ea și Antenele? Iar Bianca Burța-Cernat, în Obser­vator cultural, nr. 643, pare în continuare convinsă că, atunci când critic actuala con­du­cere și politică a ICR, am un par­ti­za­nat afectiv, deoarece „grupul meu“ ar fi pierdut controlul unei instituții „pe care se simțea singur în­drep­tă­țit să o administreze“.

Din nefericire, politica editorială efec­tivă practicată de ICR – bazată numai pe susținerea financiară a opțiunilor editurilor străine -, politică absolut in­dependentă de gusturile literare și amicițiile echipei de conducere sau ale vreunui „grup ocult“ care ar fi „ca­uționat“ traducerile, nu a fost câtuși de puțin evocată în niciuna dintre aces­te luări de poziție - și mă în­do­iesc că din neștiință. Dar dacă aceas­tă ignorare înspăimântătoare a fap­te­lor vine din partea unor intelectuali și oameni de știință, ce să te mai aș­tepți atunci de la canibalii Antenei? Alt­ceva, în schimb, au „observat“ in­telectualii „critici“: că „grupul“ res­pectiv în frunte cu fostul director al ICR (și adjuncții Mircea Mihăieș și Ta­nia Radu) ar fi nedemocratic și re­tro­grad în toate formele, cu consecințe ne­faste asupra politicii instituției: „Sub președinția lui H.-R. Patapievici, scria Gabriel Andreescu în același vo­lum din 2010, ICR a devenit spon­so­rul a nu­meroase concordii cultural-con­fesionale, favorizând, din poziția sa de demnitar, atitudinile re­li­gi­oa­se“.

Dar „grupul“ cu pricina nu ar fi fost, chipurile, numai autosusținut, au­to­proclamat ca „genial“, nu ar fi fost numai inconsecvent moral și logic, nu doar „nu ezită să pretindă și să primească beneficii materiale și sim­bolice aidoma vechilor boieri, dar nu mai puțin a noilor descendenți din familia simbolică a lui Tănase Scatiu“ (Vasile Morar, Idolii forului, p. 117), ci ar fi fost și incompetent pro­fesional. Cu mult înainte să intervină Gâdea sau Nistorescu, au luat cu­vân­tul, de-a lungul timpului, intelectuali „fini“, precum Sorin Adam Matei, Ci­prian Șiulea, István Aranyosi, Alina Mungiu-Pippidi, care au susținut că H.-R. Patapievici (ca și Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu etc.) nu este nici sa­vant, nici filosof: articole cotate ISI nu are, „contribuții“ științifice nici atât. Mai rău, după Ciprian Șiulea (Retori, si­mulacre, imposturi), el este și „foar­te puțin original“. Un fel de fraudă intelectuală majoră ar fi fost impusă publicului românesc naiv! (Nu l-am auzit pe d-l Șiulea discutând „ori­gi­na­litatea“ actualului director al ICR sau a tezei de doctorat a primului mi­nistru, dar avem răbdare!)

Cu idei „greșite“ privitoare la de­mo­crație și cultură, aparținând unui grup „elitist“ și autoimpus prin fra­u­dă intelectuală, pândind beneficii ma­teriale și simbolice de la Traian Bă­ses­cu, nemeritându-și de fapt nici mă­car titlul de „intelectual“ sau de „fi­losof“, blocând cunoașterea peste ho­tare a unor români cu adevărat va­loroși, H.-R. Patapievici cu echipa sa și cu cei pe care i-a finanțat prin ICR (precum Mircea Cărtărescu și atâția alții) nu avea voie să nu fie urgent debarcat de la cârma ICR, iar politica echipei sale – inversată. Anihilarea de facto a ICR a fost, așadar, le­gi­ti­mată, insidios și tenace, de unii in­telectuali „critici“ cu mult timp îna­inte de a fi pusă în operă de po­li­ticienii USL. Acum, după ce, conform programului unui alt intelectual „cri­tic“, filosoful Andrei Marga, stră­i­nă­tatea va auzi înmărmurită despre pro­movarea „caloriferului transilvan“, poate că unii dintre complicii inte­lectuali mai vechi sau mai noi la dis­trugerea de facto a ICR vor fi căzut pe gânduri. Dar alții – sunt convins – își freacă mâinile... //