De același autor
Funcţionarea unei structuri democratice se bazează pe doi piloni: rivalitatea, pe de o parte, şi consensul, pe de alta. Rivalitate în politica normală, pentru a spune astfel, acolo unde alternativele apar numeroase; consens în politica excepţională, acolo unde vorbim despre interes naţional major şi unde nu prea există alternativă reală. De asemenea, trebuie să existe consens în privinţa principiilor democraţiei, ale statului de drept, dar şi a cutumelor fundamentale care guvernează jocul politic, atunci când acestea nu sunt sau nu pot fi formulate explicit în Constituţie. Nu există, fireşte, o graniţă clară între cele două tipuri de probleme. Or, constatăm că, după intrarea în UE, în România nu mai există practic niciun consens politic nici măcar în chestiunile esenţiale şi că rivalitatea a devenit război total.
Un exemplu îl oferă politica externă: după ce, când era prim-ministru, d-l Tăriceanu şi PNL pe care îl conducea au dorit să retragă intempestiv trupele române din Irak, iată că acum acelaşi domn Tăriceanu şi acelaşi PNL critică ezitarea politicii externe româneşti de a se alătura mai clar şi mai decis coaliţiei occidentale împotriva regimului Gaddafi din Libia. Ce s-a schimbat între timp? Atâta: preşedintele Băsescu a adoptat atitudini diferite într-un caz şi în celălalt, iar PNL (şi acum întregul USL) s-a poziţionat, în consecinţă, întotdeauna împotriva poziţiei preşedintelui. Când şi cine a avut dreptate? Aproape că nu mai contează. Zice azi preşedintele „da“ în orice lucru imaginabil, opoziţia strigă „nu“; zice preşedintele mâine „nu“ în aceeaşi chestiune, iată că, brusc, opoziţia urlă „da, da“! Tema, logica, ba chiar interesul public nu contează. Principalul e să nu fi de acord cu hulita putere. Niciodată!
În toată această perioadă de criză opoziţia formată din PSD, PNL şi PC a fost sistematic contra: contra acordurilor cu FMI, contra reducerii salariilor, contra eliminării privilegiilor din sistemul de pensii, contra noului Cod al Muncii, contra măririi vârstei de pensionare. Ea cere acum micşorarea TVA la anumite produse de bază, numai fiindcă guvernul spune că măsura este imposibilă economic. Problema nici nu mai este cine are dreptate în fiecare chestiune în parte, ci faptul că, nici măcar în câteva chestiuni esenţiale şi relativ evidente, opoziţia şi puterea nu vor să se pună de acord. De exemplu, atunci când declinul demografic şi îmbătrânirea populaţiei sunt fapte indiscutabile, sistemul de pensii nu poate fi salvat fără mărirea contribuţiilor – ceea ce presupune şi ridicarea vârstei de pensionare şi eliminarea unor pensii speciale. Opoziţia e contra.
Mi se va spune că procedează demagogic. Desigur, dar există şansa de a veni la putere. Or, fie că, fidelă angajamentelor pe care şi le ia acum, opoziţia devenită putere va guverna aberant; fie că, odată suită în scaunul de conducere, ea va uita de promisiuni, accentuând criza majoră de încredere în care se află clasa politică. O altă consecinţă a acestui război politic este că dezbaterea parlamentară reală a dispărut, iar puterea îşi trece legile prin asumarea răspunderii, transformând astfel excepţia în regulă.
Ne-am putea gândi de asemenea că, având în vedere că şi puterea, şi opoziţia au fost lovite în ultimul timp de scandaluri de corupţie (Ridzi, Păsat, Severin), ar fi avantajos pentru ambele să convină asupra unor principii interne de integritate asemănătoare. Cei care pretind că introducerea unor criterii de acest tip creează, în imediat, un dezechilibru în favoarea acelor partide care nu le introduc nu ar mai avea astfel argumente să se împotrivească. Societatea civilă ar susţine cu căldură un astfel de acord, care, pe de altă parte, i-ar face pe judecători şi procurori mai siguri că nicio schimbare de majoritate nu va avea repercusiuni asupra felului în care îşi fac meseria.
Dar probabilitatea unui acord putere-opoziţie pe această temă, ca şi pe oricare alta, pare vecină cu zero. Vi-i puteţi închipui pe Boc, Ponta şi Antonescu grupaţi în jurul aceleiaşi mese şi decizând să creeze un mecanism de integritate morală cu reguli comune în partidele lor? Nici în vis!
Culmea este că, dacă uiţi de partidele din care provin, oamenii noştri politici seamănă bine între ei: o mare parte dintre ei sunt puşi pe căpătuială, servili faţă de superiori, aroganţi cu opinia publică, adesea incompetenţi, demagogi şi iresponsabili. Nu cumva, atunci, tocmai faptul că sunt prea asemănători în rău îi face incapabili să se înţeleagă şi în bine? //
Citeste si despre: consens politic, PSD, PDL, PNL, USL.
