Cum stăm?

USL pare nu numai incapabilă să înţeleagă statul de drept, continuând să considere că sfârşitul „regimului Băsescu“ reprezintă principala ei miză politică, dar ea e şi de o teribilă ineficienţă administrativă şi guvernamentală.

Miza următoarelor alegeri este – aşa cum se ştie – nu cine (USL sau ARD) va lua mai multe voturi, ci dacă USL va depăşi pragul critic de 50%, nu de voturi, ci de mandate în parlament. Aşa cum la referendum nu con­ta dacă partizanii demiterii preşedintelui erau mai nu­meroşi decât cei împotrivă, ci conta numai dacă se de­păşea pragul de participare de 50% din celebrele liste electorale, tot aşa va fi şi acum. Într-adevăr, dacă USL nu obţine fie şi cu un loc peste 50%, poate spune adio victoriei: Traian Băsescu va fi liber, în acest caz, să nominalizeze un prim-mi­nistru de la ARD, iar – după obiceiul ro­mânesc consacrat – destui se vor grăbi să sară în barca câştigătorului. Din USL se vor desprinde fâşii care se vor descoperi brusc de dreapta. „Soluţiile imorale“ vor fi descrise drept necesităţi „de stabilitate“ şi se va forma din nou o coaliţie care va guverna târâş-grăpiş, nu fără a se voi „ameliorată“ cu vreun altoi mai populist. Frustrarea de partea USL ar fi imensă şi de înţeles: după şapte luni de exerciţiu al puterii (şi nu doar al „guvernării“, cum susţin în mod interesat susţinătorii USL), după atâtea imense pregătiri, după atâţia bani, atâtea promisiuni, să se vadă din nou în opoziţie şi cu jindul după plăcinta puterii suspendat – ar fi o catastrofă, iar li­derii – Ponta, Antonescu – cred că ar tre­bui să se pregătească pentru o lungă pen­sionare politică.

La drept vorbind, ar fi anormal să se în­tâmple asta: regula alternanţei cere ca, după patru ani de guvernare PDL şi opt luni USL, aceasta să aibă frâiele pe mai departe. Cu toate astea, nu pot să-mi do­resc o astfel de alternanţă firească; ba mai mult, fără să adopt tonul apocaliptic al lui Mircea Cărtărescu de săptămâna trecută, n-am motive să cred că ne aşteaptă lu­cruri bune de la o guvernare ale cărei me­tode s-au văzut destul de bine de la în­ce­putul lui iunie până acum.

Pe scurt, USL pare nu numai incapabilă să înţeleagă statul de drept, continuând să considere că sfârşitul „regimului Băsescu“ reprezintă principala ei mi­ză politică, dar ea e şi de o teribilă ineficienţă ad­mi­nis­trativă şi guvernamentală. Care guvernare de după 1990 a schimbat atâţia mi­niştri într-un termen atât de scurt (până în momentul de faţă lipsindu-ne un mi­nistru plin al Sănătăţii)? Care guvern a avut în frun­te un plagiator dovedit, pe care ministrul Educaţiei, d-na An­dro­nes­cu, nu ştie cum să-l cruţe de retragerea titlului de doctor? Care alt guvern s-a mai arătat atât de dispus să nimicească ins­ti­tuţii numai pentru a realiza anumite sco­puri politice? Care alt guvern, de la mi­neriade, a mai avut o reputaţie atât de ca­tastrofală pe plan extern? Care alt guvern s-a făcut de râs în asemenea măsură, când a fost vorba să privatizeze o mare in­dustrie, precum Guvernul Ponta cu Olt­chim? Care alt guvern a mai reuşit „per­formanţa“ de a trăi în asemenea măsură pe „spuza“ economică a guvernelor an­terioare, pe care tot el le acuză de toate viciile pământului? De care alt şef de par­tid şi de guvern colegii europeni de partid şi de ideologie dau semne vizibile de jenă? Chiar şi cei mai binevoitori cu USL trebuie să admită că, spre deosebire de magistrul său, Adrian Năstase, Ponta este in­com­pe­tent. Cât despre Antonescu, acesta e mult sub Tăriceanu şi deja a arătat o vocaţie autoritaristă la care „dictatorul“ Băsescu nici n-a visat.

La toate astea se adaugă ceea ce unii tra­tează cu iresponsabilitate: deriva na­ţio­na­listă, antieuropeană. Deşi noua politică a ICR, condus de Andrei Marga, interesează direct doar o minoritate, ea reprezintă un semn clar de închistare intelectuală, de na­ţionalism protocronist şi de dispreţ pen­tru realizările instituţionale autentice. Ce­ea ce s-a schimbat nu este, aşa cum cred naivii, o grupare care a primit până acum beneficii cu o alta, care le va primi de acum înainte, ci însuşi tipul de relaţie a Ro­mâniei culturale cu restul lumii: cine va decide ce fel de cultură exportăm: ace­ea care îi interesează pe „ei“ sau aceea ca­re ne interesează pe „noi“ (adică pe cei ca­re conduc vremelnic ţara)? Mă tem că mo­delul ICR va influenţa şi restul relaţiilor in­ternaţionale – ceea ce e o definiţie pentru autismul naţionalist.

În fine, nu poţi să nu fii îngrijorat de per­formanţa, parcă niciodată atinsă până acum, de a aduna laolaltă cu lopata oa­meni ca Petre Roman, Gigi Becali, Daniel Barbu, Dinu C. Giurescu, Ion Iliescu, So­rin Roşca-Stănescu, Victor Ciorbea, Vlad Nistor, grevista foamei Cristiana Anghel, plus toţi dezertorii „patrioţi“ de la PDL, plus toţi prietenii „stabilităţii“ de la UNPR etc. – pe care nu ştiu ce i-ar putea uni, în afară de a câştiga la repezeală un loc în par­lament, acum când USL e „pe val“. Cei­lalţi – ARD – au măcar o anumită coerenţă ideologică de centru-dreapta. În plus, deşi nu le lipsesc nici lor unele figuri mai du­bioase, au făcut nişte eforturi de a impune nişte criterii etice. Oricât şi-ar bătea joc diferiţi „deştepţi“ de comisia d-nei Ma­covei, e preferabil să ai o comisie care nu cerne tot ce trebuia decât să nu ai nimic. Iar la USL, în general, nu-i „nimic“: nici competenţă tehnocratică, nici respectul le­gii, nici onestitate, nici coerenţă ide­o­logică, nici bune relaţii externe, nici in­teligenţă politică. Iar acest mare zero, ne­maivăzut până acum în istoria recentă a ţării, cuplat cu un infinit apetit de putere, ameninţă să guverneze pentru patru ani. Stăm bine, ce să zic! //