De același autor
Devoțiunea pentru „idola tribus“, vorba lui Francis Bacon, are și ea meritele sale: grație ei, putem spera în mod rezonabil că se vor strânge prin subscripție publică 6 milioane de euro, meniți a se adăuga la cei 5 milioane promiși de statul român, pentru cumpărarea Cumințeniei pământului. Într-adevăr, ideea excelentă a subscripției publice, lansată de ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, și susținută de premierul Cioloș, va reprezenta nu numai o includere legală a capodoperei lui Brâncuși în patrimoniul național, o conciliere simbolică cu artistul pe care propaganda comunistă a anilor ’50 îl socotea „decadent“ și „reacționar“, dar va fi și un test de rezistență al acestei devoțiuni pe care o numim, profan, patriotism. Aș zice chiar că, și dacă existau la buget cele 11 milioane, tot merita să se adune prin subscripție o parte. Așa, ca să vedem noi toți pe ce contăm, la o adică.
Căci, altminteri, dacă ar fi vorba numai despre artă pură, să recunoaștem că marea majoritate a românilor nu numai că nu și-ar deschide buzunarul ca să subscrie pentru Cumințenie, dar, spontan și după mintea lor, n-ar accepta nici măcar s-o țină în casă. Înțelegerea lor artistică, destul de rudimentară, e mult mai aproape de aceea a proletcultiștilor anilor ’50 decât de modernismul parizian de acum 100 de ani, în mijlocul căruia respira Brâncuși. Dar nu-i neapărat vina lor.
Până una-alta, n-am văzut deocamdată invitați la TV sau pe bloguri online critici de artă care să încerce să explice serios și clar publicului larg unde se ascunde frumusețea acestei sculpturi, mai curând „urâtă“ și „primitivă“, după canoanele tradiționale, dar pentru care cetățenii sunt invitați să subscrie. Nu-i totuși timpul pierdut.
În schimb, am văzut și am citit câteva reacții indignate din partea unor publiciști, foarte îngrijorați nu numai în privința cheltuirii bugetului public, dar și în privința celui personal.
Una dintre ele aparține lui Lucian Mîndruță: „Nu sunt de acord ca statul român să cumpere, cu banii mei, o sculptură. Fie și de Brâncuși. Artistul e un ambasador al culturii românești. Ca atare, trebuie să circule. Să stea în muzeele lumii și să spună ceva bun despre noi“. Îl vom întrista pe patriotul domn Mîndruță, spunându-i că Brâncuși, deja foarte prezent cu alte opere în mari muzee de artă modernă din Europa și America, nu prea trece acolo drept un „ambasador al culturii românești“, ci mai curând drept un reprezentant important și binecunoscut al modernismului cosmopolit parizian de acum un secol. Mai mult decât atât, dacă Cumințenia lui Brâncuși e totuși un „idolum tribus“, acest trib, la modul concret, vizual și artistic, e mai curând unul african decât românesc (dacă lăsăm numele deoparte), vădind influența artei negre asupra cubismului francez. (Un alt exemplu celebru este Domnișoarele de la Avignon al lui Picasso.) În continuare, d-l Mîndruță ne dă o prețioasă idee despre ce trebuie să facem cu banii; de pildă: „De 11 milioane ajutăm următoarea generație de artiști. De 11 milioane facem o afacere cu viitorul. Nu una cu trecutul“. D-l Mîndruță e deci convins că muzeele nu sunt decât niște cimitire de vechituri, ignorând că pretutindeni în lume ele sunt locuri predilecte pentru perfectarea educației noilor generații de copii. Asta ca să nu mai spunem că a strânge 6 milioane de euro prin subscripție publică pentru noile generații de artiști e o absurditate.
Un altul care strâmbă din nas este Costi Rogozanu, dar unghiul lui e diferit. După ce face diferite insinuări cu privire la interese oculte – d-l Rogozanu, care e un binecunoscut stângist, scrie: „Da, problema e că banii se duc în fanfaronadă patriotică, în directă legătură cu tehnocraţia se pare – l-ar fi scos din minţi pe Brâncuşi însuşi, asta-i sigur -, în loc să urmeze un parcurs firesc legal de păstrare a dreptului de acces public la o lucrare privată“. (Sintaxa descusută aparține autorului citat.) Descifrăm: Cumințenia, fiind bun de tezaur, trebuie s-o păstrăm la muzeu, indiferent ce drepturi au proprietarii, care sunt, firește, ori capitaliști veroși, ori înțeleși cu aceștia. Că acesta e înțelesul se vede mai departe unde îl citează îndelung și aprobator pe un anume Dan Popescu (care se pare că lucrează pentru H’art Gallery din București), pentru care nu contează nici proprietate privată, nici hotărâri judecătorești de restituire, nici lege, ci numai cuvioasa idee că „proprietatea e sfântă, în sensul că aparține lui Dumnezeu, nu oamenilor și că ei doar o au în chirie“.
Așadar, nicio subscripție, niciun ban de la buget! Va fi destul numai să-l întrebăm pe Preafericitul întru luminarea noastră, cărui „chiriaș al Domnului“ să dăm în păstrare Cumințenia și am scăpat de marea dilemă a națiunii!
