De ce a fost indispensabil Traian Băsescu?

Traian Băsescu reprezintă o combinație rară de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune.

Printre criticii – numeroși acum – ai gu­vernării USL din săptămânile acestea dom­nește, uneori, o semnificativă ipocrizie. Acești critici, care susțin că ei apără statul de drept, legea și justiția, au deplină dreptate, având în vedere abuzurile fără pre­­cedent la care acestea au fost supuse din partea gu­vernării USL. Totuși, mulți dintre ei se feresc să critice la fel de vehement sus­pen­darea în sine a lui Tra­ian Băsescu, afirmând că ple­ca­rea de la putere a pre­șe­din­telui ales nu e un lucru grav, ba chiar că e pozitivă, cu condiția să se res­pecte Cons­tituția. Ei uită sau se fac că au uitat că bruma de stat de drept și de independență a justiției realizate în ultimii ani s-au da­torat nu numai pre­siunilor Uniunii Euro­pene, ci și rolului de „jucător“ al pre­șe­din­telui. Într-un fel, acești critici democrați sunt mai nedrepți decât adversarii politici antidemocrați ai președintelui din USL. Aceștia, cel puțin, știu de ce vor să scape de el: fiindcă reformele pe care le-a ins­pirat riscă să-i ducă la închisoare pe des­tui dintre ei.

Aici, mulți vor riposta: dar n-are și Bă­ses­cu defecte, ba chiar mari? Ba are, dar, ca să spun așa, ele erau aproape inevitabile. Iată de ce.

Traian Băsescu reprezintă o combinație ra­ră de om politic: l-aș numi un mahalagiu cu viziune. Fundamentul său este cel al ma­halalei (sau, dacă vreți, al plebei): de aici bancurile lui fără perdea adesea, de aici „hăhăitul“ celebru; de aici mai ales spi­ritul certăreț, de țață care se ceartă cu vecina peste gard, de aude toată maha­la­ua. (Ce altceva au fost intervențiile sale în direct la televiziuni?) Mahalaua, massa („pros­timea“) simte bine acest lucru și l-a primit (sau l-a huiduit) întotdeauna pe Bă­sescu ca pe unul de-al lor, vorbind limba lor. Ați observat plăcerea oamenilor sim­pli de a se fotografia cu pre­ședintele? Vi-i închipuiți fă­când același lucru cu An­to­nescu, cu Năstase, cu Pon­ta? Ferească Dumnezeu! Când greșește, din nou ma­halaua din el îi dictează ale­gerile: Elena Udrea, de pil­dă. Stilul său de conducere, perfect natural, cu o au­to­ri­tate înnăscută, este ceea ce mahalaua recunoaște, nu autoritatea dată de funcție. Cum se explică faptul că multă vreme după tăierile de salarii, mahalaua a rămas tăcută? Simplu: ea a recunoscut au­toritatea naturală a șefului, care e șef nu fiindcă alții l-au instalat, ci fiindcă este un conducător natural.

Peste acest fundament, Băsescu a așezat – numai el știe cum – o viziune și care se în­tâmplă să fie exact ideea unei părți nu foarte largi a populației: modernizarea sta­tului, înțelegând prin aceasta reforme ra­dicale în direcția statului de drept, a unei justiții imparțiale și eficiente, lupta îm­po­triva corupției, un nou sistem admi­nis­trativ, o nouă Constituție, o nouă educație etc. Lucruri importante pentru oamenii eli­tei intelectuale, dar deloc interesante pen­tru mahala, mai ales în vremuri de cri­ză economică. Paradoxul este deci că acest om, legat prin toate fibrele sale de ma­hala, s-a pus cu toată puterea, timp de 8 ani, în slujba unei viziuni care nu numai că nu era a mahalalei, dar o contrazicea fun­damental: mahalaua vrea un stat ar­haic, patrimonial și se împacă bine cu un sistem oligarhic și corupt al baronilor, cu condiția să-i „pice“ ceva. Cum atunci să di­rijezi națiunea spre statul modern? Într-un singur mod: preluând ideile părții ins­tru­ite, dar minoritare și seducând mahalaua ma­joritară și care nu vrea să știe de „idei“, în felul cum numai un om al ma­ha­lalei o poate face. De aceea, Băsescu a fost, printre politicieni, o rara avis. Chiar PDL l-a urmat cu rezerve și poticneli tot mai mari: politicienii de rând știu că tre­buie să fie „populari“, dar nici ei nu vor să audă de „idei“. Maxima lor abilitate es­te să plutească fără să se răstoarne în direc­ția curentului. Băsescu a încercat alt­ceva: să meargă împotriva curentului, pă­călind un timp mahalaua – ceea ce e a fă­cut din el un om de stat autentic și un li­der, singurul pe care l-am avut în ultimii douăzeci și ceva de ani. (Iliescu, care trece drept om de stat, nu fost așa ceva, deoa­re­ce el a preferat să meargă în direcția curen­tului, iar Constantinescu, adus la putere printr-un complex rar de împrejurări, a pierdut repede orice control asupra cu­ren­tului, răsturnându-se cu barcă cu tot.) Dar toate, absolut toate marile reforme din istorie (în lume sau la noi) s-au făcut îm­potriva curentului. Mahalaua n-a inven­tat niciodată nimic.

Combinația aceasta neobișnuită dintre ma­hala și viziune a fost fericită și indis­pen­sabilă pentru progres, dar tot ea i-a adus pre­ședintelui necazuri. Nu o dată, intelec­tu­alii au strâmbat din nas, atunci când ma­halaua a răzbătut în comportamentul pre­șe­dintelui: „e prea conflictual“, au zis ei; iar mahalaua s-a înfuriat când „patronul“ i-a cerut să strângă cureaua în numele unei idei. Și astfel s-a născut ipocrizia uno­ra și ura celorlalți.

Fără Traian Băsăscu (dacă va fi demis la re­ferendum), „dreapta“, sau mai bine partea reformistă a societății românești, va avea mari probleme. Numărul nu e de partea ei, iar democrația privilegiază numărul. Ma­halaua e totuși echitabilă: îi disprețuiște și pe politicienii din „dreapta“, și pe cei din „stânga“. Deocamdată, se va dărui ul­timilor, care măcar promit să o răs­plă­tească mai bine. Cu Băsescu a fost altceva: mahalaua l-a iubit mai întâi, apoi, parțial, l-a urât; dar nu l-a disprețuit niciodată. Cât despre intelectuali, recunoștința lor e, ca de obicei, călduță. Țipă pe stradă pen­tru statul de drept, dar destui nu înghit că cel care s-a bătut pentru acesta a avut doar un brevet de căpitan și „școala vieții“ și că, probabil, nu l-a citit niciodată pe Mircea Cărtărescu. //