De ce nu suntem de acord?

S-a ajuns, în numeroase medii, să fie contrapuse două seturi valorice: cel care susține prioritatea justiției și a statului de drept și cel care susține prioritatea calității mediului și ecologia.

Societatea românească e scindată. Nu-i o noutate. Nu-i nici măcar rău; dimpotrivă, e normal să fie ast­fel. Problema este doar că, uneori, scindarea dă naș­tere unor veritabile falii care fac comunicarea im­po­sibilă. Iar asta se întâmplă cu asupra de mă­su­ră și în lu­mea mai mică a intelectualilor (în sensul cel mai larg al cuvântului), fie că ei sunt publici ori nu. An­u­mite reacții la recenta scrisoare a celor peste 500 de jur­naliști au demonstrat existența acestor falii, asta pentru a aminti numai de ultimele evenimente.

Dar, de fapt, de ce nu cad oamenii de acord între ei? Cel mai simplu și mai vulgar – chiar dacă uneori, vai, adevărat – e să spunem că dezacordurile noas­tre au drept origine fie prostia, fie păcatele morale ale adversarului, fie ambele. E cea mai veche teorie despre originea dezacordurilor, dar care a căpătat o nouă viață odată cu totalitarismele secolului XX. Și a continuat să persiste în societatea noastră, unde i-a fost insuflată o nouă viață: aceasta este originea in­sultelor din presă, mai ales din televiziuni – trebuie să i se creeze publicului convingerea că „ceilalți“ sunt ori decerebrați, ori vânduți, eventual ambele. Iar da­că sunt zugrăviți și ca niște suboameni e încă și mai bine: doar nu se așteaptă nimeni ca suboamenii să aibă opinii rezonabile!

Să facem însă un pas mai departe, admițând că de­za­cordurile dintre noi nu se datorează neapărat nici im­becilității, nici imoralității adversarilor. Atunci care e sursa lor? Și poate fi ea înlăturată, așa cum a cre­zut filosofia raționalistă? Restul dezacordurilor sunt date, cred, de experiențele diferite din trecut, de motivațiile circumstanțiale, de valorile diferite și chiar, mai rar, de anumite modalități diferite de ra­ționare. Las deoparte acum motivațiile și ex­pe­rien­țele, așa cum las deoparte și modurile de ra­țio­na­ment, acestea mai puțin relevante pentru domeniul socio-politic, religios, cultural. (M-am ocupat cu acest ultim aspect în cartea mea Istoria neființei în filosofia greacă, Humanitas, 2010.) Vreau însă să spun câteva vorbe despre diferențele de valori. Ade­sea ele sunt sau sunt considerate ireductibile. Max Weber le compara cândva cu zeii homerici care se războiau fără încetare între ei. Relativiștii ne spun și ei că valorile – sau, mai bine, seturile de valori cu ie­rarhiile respective – sunt incomensurabile. Uneori sunt astfel, dar nu întotdeauna.

De exemplu, s-a ajuns în ultimul timp, în nu­me­roase medii, să fie contrapuse două seturi valorice: cel care susține prioritatea justiției și a statului de drept și cel care susține prioritatea calității mediului și ecologia. Această sciziune valorică s-a materializat explicit în acea demonstrație publică din toamnă, când o parte (mai mică) a manifestanților de sub de­viza „Uniți, salvăm Roșia Montană“ a încercat să de­monstreze și în favoarea DNA. Ceilalți însă s-au opus, precum a recunoscut și unul dintre aceștia, Ni­cușor Dan, într-un recent interviu din 22.

Cele două seturi valorice ar fi într-adevăr ire­duc­tibile și incomensurabile, dacă ar fi independente. Or, nu sunt. Mai mult, „setul ecologic“ depinde existențial de „setul justiției“. Într-adevăr, acolo unde justiția nu func­ționează relativ imparțial, unde co­rup­ția mare nu e pedepsită corespunzător, un­­de legile nu sunt date spre binele pu­blic și nu sunt aplicate cu bună cre­din­ță etc. nu poate exista nici acțiune efi­cientă pen­tru salvarea mediului na­tu­ral. Re­gimurile co­muniste, de pildă, ca­re au căl­cat în pi­cioare justiția și sta­tul de drept, au fost și printre cele mai dis­­tructive pentru me­diu. Invers, lu­crurile stau diferit: statul de drept și respectul pentru justiție au apărut – în țările nor­dice, în Olanda, Marea Bri­ta­nie etc. – mult înaintea pre­ocupărilor pen­tru me­diu și deci perfect inde­pen­dent de aces­tea. Dar când acestea din urmă au apă­rut și ele, rezultatele bu­ne au putut fi ob­­ținute tocmai în baza exis­tenței sta­tului de drept și a unei so­cie­tăți în care justiția și libertatea erau va­lori esen­ția­le. Ca să ne apropiem de si­tuația noas­tră, cei care se opun ex­ploa­tării de la Ro­șia Montană au nevoie și de un stat de drept, și de justiție, și de ga­ran­țiile le­gii pentru a spera să câștige bă­tălia, în timp ce susținătorii statului de drept nu trebuie neapărat să fie îm­po­tri­va ex­ploatării aurului sau a gazelor de șist, în cazul în care au, să spunem, alte opi­nii în privința economiei sau a geo­po­liticii. Așadar, „setul justiției“, fiind in­dispensabil în toate cazurile, are o prio­ri­tate clară față de celălalt set, ca­re, ex­pli­cit sau implicit, se sprijină pe pri­mul și cade odată cu acesta. De­pendența din­tre cele două seturi e uni­laterală.

Ce faci însă cu oamenii care, de bună cre­dință fiind, nu vor recunoaște acest ra­ționament (pe care l-am exploatat în Tur­nirul khazar)? Nu faci nimic. Aș­tepți. Dis­cuți cu ei (ca în acest articol). Îi în­veți, dacă sunt tineri. Aștepți să se schim­be: sunt convins că, mai devreme sau mai târziu, cei cu „setul ecologic“ vor în­țelege că nu pot refuza susținerea prac­tică a statului de drept în diferitele sale forme, fără a-și distruge propriul set de valori. Ceea ce acum este la ei implicit va exploda în explicit. Probabil că ex­pe­ri­ențele și circumstanțele le blo­chează de­o­camdată o înțelegere mai ra­pidă. Dar ine­vitabil, lucrurile vor ajun­ge unde spun. E, poate, doar o ches­tiu­ne de lărgire a ex­perienței de viață. Si­gur, scindări vor mai fi, căci seturile de valori nu pot ră­mâne decât diferite, chiar dacă uneori, to­tuși, dependente; odată ce însă se va re­cunoaște această dependență, vor fi mai puține falii. Atunci vom avea ceea ce nu­mesc o „so­cietate civilă matură“.

P.S.: Unii veți obiecta, poate, că și voi ad­miteți „setul justiției“ în principiu, dar că nu aveți încredere în cea ro­mâ­neas­că. Eu vă contrazic. Voi vă men­ți­neți părerea. Ne trebuie un arbitru. Îl avem: e Comisia Europeană și raportul MCV, care arată că justiția, în general, a făcut progrese însemnate, spre deo­se­bire de alte puteri. Nu sunteți de acord? Perfect. Numai că responsabilitatea do­vedirii vă aparține acum. //