De același autor
Sunt actualele alegeri expresia unui conflict „între presă şi democraţie“? Dacă presa se prostituează pentru interese politice şi economice, atunci democraţia se construieşte pe cadavrul unei asemenea prese. Sau invers.
Felul în care s-a discutat în ultima săptămână despre încercarea lui Sorin Roşca Stănescu şi a lui Bogdan Chirieac de a-l şantaja pe şeful ANI este aproape la fel de relevant pentru starea morală jalnică a presei româneşti de azi ca faptul în sine. Mai întâi, când ştirea a apărut în Curentul, ea a fost ignorată de Realitatea şi de Antene. Deja, seara se discuta la postul B1 TV, favorabil lui Traian Băsescu, cu d-l Macovei (şeful ANI) despre şantaj, dar televiziunile „mogulilor“ tăceau. Oricine ştie că asemenea ştiri trebuie să reprezinte breaking news. (Ceva mai înainte, când apăruseră înregistrările cu Hayssam şi generalul Degeratu, atitudinea fusese cu totul alta.)
Apoi, când ştirea nu a mai putut fi oprită nicăieri, au apărut talk-show-uri la televiziunile anti, care să relativizeze scandalul. S-a încercat din răsputeri să se prezinte dezvăluirile drept un atentat la viaţa personală a unor persoane. Ce-i drept, împrejurările în care fusese obţinută înregistrarea, precum şi identitatea celui care o făcuse rămâneau misterioase, creând suspiciuni, până la un punct, justificate. Faptul că discuţii private sau care nu sunt prin definiţie destinate publicităţii sunt înregistrate în ascuns şi apoi apar în presă nu trebuie bagatelizat. Jurnaliştii sunt, totuşi, ipocriţi când strigă împotriva „scurgerilor“, de vreme ce ei înşişi sunt cei care, dacă nu comandă înregistrările, măcar le găzduiesc şi încurajează încălcarea legii prin protejarea „surselor“.
În cazul de faţă, lucrul despre care trebuia discutat mai înainte de orice era şantajul însuşi, exercitat de jurnalişti importanţi, mai asemănători prin limbaj şi intenţii cu mafioţii de duzină decât cu „câinii de pază ai democraţiei“. Răspunsul oamenilor de presă a fost relativ anemic. Au existat, totuşi, unele proteste din partea unor organizaţii media şi târziu, la aproape o săptămână distanţă, Realitatea a decis să nu-i mai invite pe cei doi. Un talk-show organizat sâmbătă seara de Robert Turcescu, cu mai mulţi jurnalişti, şi-a propus să dezbată chestiunea, dar n-a reuşit decât să creeze sentimentul că destui oameni de presă cunoscuţi nu vor sau nu pot să vadă adevărul: organizaţiile media de care aparţin mulţi dintre ei nu au ca obiect informarea corectă şi dezbaterea echilibrată, ci propaganda mai mult sau mai puţin făţişă în susţinerea unor interese politice şi economice.
Iar pentru această stare sunt vinovaţi, desigur, politicienii, apoi „mogulii“, dar în primul rând jurnaliştii înşişi: mai întâi cei care şi-au vândut conştiinţele, apoi cei care, ştiindu-şi colegii corupţi, tac intimidaţi sau complice. Desigur, nimeni nu-l poate opri pe jurnalist să exprime opinii, când scrie editoriale, comentarii, analize. A avea chiar un partizanat manifest nu e deloc un delict şi este ultima mârşăvie a dori „să-l explici“ prin insinuarea că respectivul este „aservit“ fie „mogulilor“, fie „Cotrocenilor“, fie nu ştiu cărui partid. Dar trebuie să distingem între exprimarea opiniilor şi relatarea faptelor: în acest ultim caz, „opiniile“ nu au ce căuta. Relatarea unor evenimente trebuie să fie nonpartizană, lipsită de insinuări sau de moralizare condescendentă şi la fel şi climatul interviurilor. Când însă, în mod sistematic şi evident, faptele sunt distorsionate, prezentările – tendenţioase, mizanscenele – partizane, avem dreptul să credem că instituţia de presă respectivă are interese propagandistice disimulate.
Un exemplu: dezbaterea de sâmbătă de la Cluj, dintre Antonescu şi Băsescu, a fost prezentată, în mod tendenţios, de Realitatea în jurnalele de ştiri de seară şi de a doua zi, ca având drept teme numai femeile, flota, şi, în general, subiecte nesemnificative, candidaţii preferând astfel să se preteze la „atacuri murdare“ (cum permanent stătea scris pe ecran), văduvind, chipurile, privitorul de o „dezbatere serioasă“ a „agendei ceăţeanului“. Prezentare falsă: în fapt, în cea mai mare parte a timpului, candidaţii au discutat teme serioase: depolitizarea instituţiilor, educaţia, taxa unică, agricultură şi economie rurală. Dar există, pesemne, o „agendă ascunsă“ în această prezentare tendenţioasă: demobilizarea electoratului, căruia i se spune continuu – chiar şi atunci când nu este cazul – că politicienii nu fac decât să se sfădească între ei pe subiecte futile. O populaţie căreia i se repetă zilnic că politica e o mizerie devine uşor de condus de o oligarhie.
Cu gunoiul de sub covorul presei ajuns la lumină, s-ar părea că a căpătat o anumită confirmare teza lui Traian Băsescu că presa aservită s-a mobilizat împotriva lui pentru a servi interesele oculte ale acestei oligarhii – mai cu seamă că atât Stănescu, cât şi Chirieac făceau parte dintre cei mai acerbi critici ai săi din presă. Ar fi totuşi bine ca Traian Băsescu, mai ales dacă va obţine un al doilea mandat, să nu facă eroarea fatală de a crede că oricine îl critică este vândut şi corupt şi că oricine îl laudă este obiectiv şi dezinteresat. (A făcut deja nu o dată această eroare.)
Sunt actualele alegeri expresia unui conflict „între presă şi democraţie“, cum a spus, provocator, consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu? Depinde de ce sens dăm cuvintelor: fireşte, presa în sensul bun al termenului este aliata democraţiei, dar dacă ea se prostituează pentru interese politice şi economice, preferând să îndoctrineze şi nu să informeze corect, atunci democraţia se construieşte pe cadavrul unei asemenea prese. Sau invers. //
