Deriva antiliberală a liberalismului românesc (I)

Cum de a ajuns PNL, din 2000 și ceva, moștenitorul campaniilor de ură de altă dată ale PRM, ale antimaghiarismului PUNR, ale conceptului „România colonizată de marile puteri“, promovat cândva de toți aceștia și de vechiul PDSR, fiind totodată votat masiv de un electorat care ar fi trebuit să fie cel mai „luminat“ al României?

Pe mulți comentatori, dar și pe simplii ob­servatori atenți ai vieții politice românești i-a uimit și îi uimește în continuare deriva naționalistă, antieuropeană, antiamericană – pe scurt, antiliberală în sensul cel mai larg – a Par­tidului Național Liberal. În mod paradoxal, partenerul socialist din USL, PSD, cu tot pedegree-ul său post­co­munist deloc re­co­man­da­bil, reușește să fie ceva-ce­va mai „european“ și mai moderat decât PNL, care odinioară se mândrea cu liberalismul și occi­den­ta­lismul său – considerate o veritabilă moș­tenire de familie de la partidul Brătienilor.

De fapt, această derivă a început de câțiva ani – încă din timpul guvernării Tă­ri­cea­nu, fiind promovată de persoane precum Tudor Chiuariu, Bogdan Olteanu, Relu Fe­nechiu, Norica Nicolai; un soi de radi­ca­lism rigid și trufaș s-a insinuat încă de pe atunci în PNL; sub conducerea lui Crin An­tonescu acest caracter nu a făcut decât să se amplifice, ajungând să definească azi aproape complet un partid, care a ac­cep­tat drept membri și parlamentari pe Gigi Becali, pe Sorin Roșca-Stănescu, pe Victor Ciorbea, Sorin Frunzăverde, pe Sorin Ili­e­șiu etc. – adică tot ce poate fi mai an­tiliberal (din diferite motive) în societatea politică românească. Cei câțiva dizidenți, precum Andrei Chiliman, Vlad Moisescu, Călin Popescu-Tăriceanu (eventual) pot fi respectabili, dar nu contează politic.

Cred că ar trebui să ne ferim să explicăm totul prin relația cu Dan Voiculescu și cu Antenele sale: dacă PNL ar fi rămas un partid autentic liberal, el nu s-ar fi aliat cu un fost colaborator al Se­curității co­mu­niste. Dar nu a rămas și toc­mai acest fapt se cere înțeles. Încă și mai puțin ar trebui să explicăm totul prin per­sonalitatea lui Crin Antonescu sau prin unele erori ale re­gimului Băsescu. Faptul că ambele – per­fect reale – au avut con­secințele știute e limpede. Or, problema reală este: de ce a avut atâta succes expo­nentul cel mai le­gi­tim al liberalismului românesc, exact atunci când a alunecat tot mai mult spre un radicalism na­ționalist, antieuropean, an­tiliberal și retrograd – res­pingând fără ocolișuri re­formele, atâtea câte s-au putut face sub administrația Băsescu, și intrând sfidător într-o coliziune manifestă cu UE?

Răspunsul nu poate fi decât că electoratul „liberal“ – ce­ea ce în­seam­nă o parte în­semnată a „cla­sei de mij­loc“, relativ instruită, re­lativ informată, în general activă – nu numai că a ur­mat această direcție, dar a și impulsionat-o. Succesele PNL de la ultimele alegeri (fie și sub sigla USL) sunt indiscutabile și au strivit aproape așa-numita „dreaptă“, re­pre­zen­tată de alianța din jurul PDL, „România dreaptă“. Bucureștiul e un bun exemplu: dintr-o capitală cândva predo­minant li­be­rală și în majoritar antico­mu­nistă, cum a fost din 1992, care l-a votat apoi pe Bă­sescu în 2000 și 2004, Bucu­reștiul s-a afundat tot mai mult în ultimii ani în an­tiliberalism. Nu mă refer aici la votanții tra­diționali ai PSD – pensionari, pături să­race, dependente de ajutoare – ci la pă­turile „burgheze“, care, în ultimii ani, au virat fără ezitare, într-o mare m­a­joritate, în favoarea politicii promovate de Crin An­tonescu și acoliții acestuia. Iar da­că pen­tru succesul de la alegerile locale s-ar mai putea afla explicații conjuncturale (Pri­goa­nă, Udrea etc.), pentru alegerile generale din toamna trecută explicația nu poate sta decât în deriva antiliberală a unei mari părți a electoratului tradițional de dreap­ta. Și totuși, la București sunt nu numai, în medie, oamenii cel mai bine informați din România, dar și cei al căror venit este, tot în medie, cel mai ridicat din țară. Ce a determinat această clasă de mijloc – for­mată mai ales după 1990, ur­bană, călă­torită prin străinătate, având un bun ac­ces la informații de toate felurile, având ade­sea studii superioare, sau măcar medii, proprietară de apartament și, de obicei, de automobil – să se predea sirenelor an­ti­occidentale, sunate de Antonescu și ai lui?

Apropo de Crin Antonescu: e greșit și păgubos, cum facem adesea noi cei din opoziție, a-l trata pe acesta cu dispreț, nu­mindu-l injurios „Căcărău“ și în­tre­bân­du-ne retoric când oare se tre­zeș­te din somn. Desigur, Antonescu are des­tule de­fecte: este arogant, egolatru, se­midoct, le­neș. Dar are un instinct politic sănătos; lipsit de puterea și voința de a naviga îm­potriva curentului, precum a încercat Tra­ian Băsescu, el măcar folosește curentul pentru a veni pe val: și a reușit. După Băsescu, PDL nu a avut nimic comparabil.

Se va spune: în deriva antiliberală, criza e de vină. E adevărat, criza economică și măsurile de austeritate luate acum trei ani au jucat un rol. Totuși: de ce electoratul liberal nu a înțeles - tocmai pentru că era liberal, presupunem că ar fi trebuit să în­țeleagă - semnificația profundă și globală a crizei și necesitatea reformelor de sub­stanță? De ce tocmai acești oameni l-au abandonat pe Traian Băsescu, mai mult, l-au considerat pe nedrept un țap ispă­șitor, atunci când ei, mai bine decât ță­ra­nii, pensionarii sau categoriile nevoiașe, știau cât de dură era criza în alte țări eu­ropene, precum Grecia și Spania? De ce chiar în zonele unde mai mulți oameni lu­crează în mediul privat ori chiar în mul­tinaționale, susținerea pentru vechea pu­tere s-a erodat atât de decisiv? În fond, politicile antiinflaționiste luate de guvern în acord cu FMI, UE și BM au fost de tip liberal; în mod legitim ele puteau fi cri­ticate de social-democrați sau de so­cia­liști; dar de ce nu au primit susținerea mă­car a unui segment majoritar al publicului pretins liberal? Că un șomer ar fi putut vota înfuriat pe cei de la putere pe care îi face responsabili de pierderea serviciului e de înțeles. Numai că șomajul a rămas re­lativ redus în România (grație muncii în stră­inătate); dar mai ales această clasă me­die, mai calificată, mai instruită este cea care a fost mai puțin atinsă de șomaj, mai ales în orașele mari și în capitală. Au fost, desigur, și alte dificultăți, cum ar fi în­da­torarea la bănci. Totuși, și aici situația re­a­lă a clasei de mijloc nu pare a fi devenit, în cifre și date, nici pe departe la fel de dra­matică precum cea din Grecia și Spa­nia.

De ce, apoi, ne putem întreba, acest elec­torat, doar cu numele „liberal“ azi, dar li­beral pe timpuri, nu a susținut măcar re­formele din justiție, care erau cu totul în spirit liberal și european; de ce nu a spri­jinit cu adevărat reformele în educație, în­cercate de vechea putere, de asemenea pă­trunse de spirit liberal sau măcar re­for­mist; de ce, în fine, acești oameni, care, spre deosebire de oamenii simpli, știu bine ce înseamnă un plagiat, nu s-au ma­nifestat în masă și cu vigoare împotriva pla­giatului primului ministru și a mu­șa­ma­lizării sale? Pentru ce impostura manifestă a lui Ponta a rămas fără efect electoral vizibil, nu la ciobani și la femei casnice, ci la atât de mulți profesori, medici, juriști, economiști, întreprinzători etc.?

Unii, poate, vor răspunde scurt că toți aceștia s-au lăsat „spă­lați pe creier“ de Antene. Fără îndoială, propaganda tică­loa­să a Antenelor a atârnat greu: dar nicio propagandă nu reușește să convingă ma­siv, dacă nu întâlnește un teren favorabil, pregătit dinainte. Politica rasistă a lui Hit­ler nu ar fi avut prea mult succes, dacă o mare parte a poporului german nu ar fi fost, încă de peste o sută de ani, otrăvită de ideea superiorității proprii și de aceea a inferiorității celorlalți.

Ce a fost, atunci? Cum de a ajuns PNL, din 2000 și ceva, moștenitorul campaniilor de ură de altă dată ale PRM, ale anti­ma­ghiarismului PUNR, ale conceptului „Ro­mânia colonizată de marile puteri“, pro­movat cândva de toți aceștia și de vechiul PDSR, fiind totodată votat masiv de un electorat care ar fi trebuit să fie cel mai „lu­minat“ al României? //