Deriva antiliberală a liberalismului românesc (II)

Andrei Cornea 19.02.2013

De același autor

Într-o măsură substanțială, această clasă de mijloc, presupus liberală, s-a lăsat coruptă – nu numai în ceea ce privește foloasele materiale, dar mai ales în ceea ce privește modul de a gândi și de a-și stabili prioritățile în viață.

După 1990, disoluția marii industrii cea­u­șiste, inflația galopantă, dificultățile de adaptare la economia de piață au produs – cum se știe – destule categorii despre care s-a spus că „au pier­dut trenul“ tranziției. Mai ales muncitori din in­dus­trie, mineri, dar și pen­sionari ori agricultori au îngroșat după un timp nu numai votanții de stânga ai PSD, dar și pe cei ai par­tidelor naționaliste și ex­tremiste, precum PUNR și PRM. Apogeul s-a atins în 2000, când C.V. Tudor a obținut 22% din voturi în alegerile pre­zidențiale și a intrat în al doilea tur de scrutin. De atunci, acești „perdanți ai tranziției“ au început să se adapteze no­i­lor situații: foarte mulți au plecat la mun­că în străinătate, alții și-au găsit ceva de lucru în țară, alții au ieșit la pensie.

Dar, după părerea mea, mai ales din 2008 înainte, odată cu apariția crizei, a devenit vizibilă o nouă categorie de perdanți – îi numesc „perdanții aderării“. Aceștia for­mează acum, în parte, electoratul po­ten­țial al PNL.

Este vorba despre oameni mai tineri – nu neapărat foarte tineri – aflați mai sus pe scara socială, care au intrat în viața activă du­pă 1990 și care în primii ani de după 2000 și-au făcut imense iluzii asupra a ceea ce vor obține odată cu aderarea României la UE. Oportunități de carieră, excursii în străinătate, bani, achiziții de bunuri diverse – totul părea la un mo­ment la îndemână. Să mai spunem și că mulți dintre acești oameni nu erau nici foarte educați, nici foarte pregătiți pentru o competiție autentică; aveau în schimb enorme așteptări. De multe ori erau ab­solvenți ai unor universități private sau ai unora de stat nou înființate și discutabile, cu diplome luate la repezeală fără prea multă știință; această categorie, în plus, era lipsită – într-o proporție însemnată – de repere morale sănătoase. Poate chiar mai rău, pentru ea libertățile și facilitățile de care începuse a se bucura – de la li­bertatea cuvântului la cea a călătoriilor fă­ră viză în Europa – păreau veritabile da­ruri naturale, precum lumina soarelui. Că ele fuseseră obținute cu greu și că, în principiu, erau complet „nenaturale“ și revocabile – nu le trecea prin minte în mod serios. Toată agitația făcută în jurul denunțării comunismului și a Securității îi lăsa aproape indiferenți: pur și simplu, crescuseră năvalnic și fără memorie ist­o­rică și simțeau nevoia să privească numai în prezent și eventual în viitorul imediat.

Or, tocmai prezentul i-a lovit dur în­ce­pând cu 2009, iar viitorul le-a devenit tot mai neclar. Au fost loviți, desigur, de cri­za economică; dar nu numai și nu nea­părat prin aceea că și-ar fi pierdut mij­loacele de existență, precum șomerii ani­lor ‘90. Ceea ce au pierdut în primul rând au fost iluziile, încrederea în sine și ima­ginea optimistă despre capacitățile pro­prii. Mai întâi, aderarea la UE se dovedea, aparent, a nu aduce beneficiile sperate și promise, ba, dimpotrivă, părea a impune reguli noi și a cere eforturi sporite. Criza le-a redus mijloacele, le-a înșelat aș­tep­tările, le-a impus brutal limite.

În plus, au început să audă un limbaj nou despre lu­cruri care îi priveau: dacă erau bugetari, auzeau fa­bula cu „omul gras în câr­ca omului slab“ - și era adevărat; dacă erau pro­fe­sori, auzeau că școala ro­mânească produce „tâm­piți“ - și era, într-o bună proporție, adevărat. Au aflat despre dezastrul pro­dus de „fabricile de diplome“ – pe care mulți le absolviseră nu demult. Erau păr­tași la acest dezastru educațional și pro­duse ale sale. Li se cerea să strângă cu­rea­ua, dar și să recunoască, în fapt, un eșec personal în carieră și viață. Unii, de­sigur, au plecat în străinătate; alții au strâns din dinți; când li s-a spus că Bă­sescu e de vină, au fost entuziaști: nu ce­ruse el re­formele, nu anunțase el, în acord cu FMI, politica de austeritate? De ce nu au înțeles realitatea crizei?, ne-am între­bat. Pentru că ar fi trebuit să admită că așteptările lor nu corespunseseră nici cu realitatea țării, nici cu cea personală: spus dur, că ei nu meritau încă să fie autentici cetățeni eu­ropeni. Și atunci, cum să nu primească cu urale mesajul antieuropean al lui Crin An­tonescu și Dan Voiculescu? Când ți se re­petă încontinuu că alții sunt de vină pen­tru propriul eșec, e comod să crezi asta și, dimpotrivă, să-i urăști pe toți cei care încearcă să-ți schimbe opinia.

De ce nu susțin acești „perdanți ai ade­rării“ lupta împotriva co­rupției? Simplu: pentru că, în­tr-o destul de mare măsură, sunt ei înșiși corupți – desigur, în mă­run­țișuri, poate – dar sunt. Câți funcționari, câți salariați la stat nu și-au obținut sluj­bele prin pile? Puțini. Câți oameni de afa­ceri cu succes nu au făcut bani în bună mă­sură prin contracte cu sta­tul, unde relațiile și șpăgile au contat? Puțini. Câți nu fentează regulat fiscul? Pu­țini de tot. Câți profesori nu au dat me­ditații pro­priilor elevi sau celor ai cole­gilor, câți me­dici nu au condiționat nicio­dată vreun ser­viciu medical de o sumă de bani? Nu știm. Dar ne temem că nici aceștia nu sunt foar­te mulți. Pe scurt, sus­țin că, într-o măsu­ră substanțială, această clasă de mijloc, presupus liberală, s-a lă­sat coruptă – nu numai în ceea ce privește foloasele ma­te­riale, dar mai ales în ceea ce privește mo­dul de a gândi și de a-și stabili prioritățile în viață. Iar în acest caz, cum să te iden­tifici cu un justițiar ca Monica Macovei, al cărei discurs joacă rolul ta­bloului lui Dorian Gray din romanul lui Oscar Wilde?

Cum se face că plagiatul primului ministru nu a avut efect electoral? Desigur, oamenii simpli nu prea înțeleg despre ce-i vorba. Dar „perdanții aderării“ despre care vor­besc acum – clasa de mijloc - știu bine ce este un plagiat, nu de alta, dar ei înșiși într-o mare proporție și-au făcut studiile plagiind, copiind, ba văzându-i și pe unii profesori făcând la fel. Numărul diplo­melor de licență sau de doctorat bazate pe lucrări plagiate trebuie să fie uriaș în ul­timii 15 ani - mai ales în anumite uni­versități private. Cum ar putea acești be­neficiari ai imposturii să se mobilizeze îm­potriva lui Ponta, când ei înșiși sunt prea des roadele acesteia?

În cel mai bun caz, „perdanții aderării“ devin cinici și relativiști morali: nimic nu mai are valoare, totul e pe lume corupt, toți fură și mint, iar în rest nu e decât politică partizană. Bineînțeles, nu se mai duc la vot și privesc cu o satisfacție rea cum lucrurile merg tot mai rău. E și acesta un mod de a se vedea confirmați că nu ei, ci „sistemul“ e de vină. În cel mai rău caz, îi susțin cu votul pe cei din USL și mai ales pe liberali, care îi atrag cu ura lor patologică pentru Băsescu, dar și cu vociferările „patriotice“ din ultimul timp, care mută responsabilitatea cât mai de­par­te. A adopta teza că România e o „co­lo­nie“ a UE, că Bruxellesul e un fel de „Înaltă Poartă“ permite să crezi că adera­rea e un eșec nu din pricina netrebniciei proprii și naționale, ci din cauza „noilor stăpâni“, care, la fel ca și cei vechi, „ne calcă în picioare demnitatea națională“. Cum atunci să te aștepți ca astfel de oa­meni nesiguri de propria lor calitate să se mobilizeze, când Antena 3 încearcă să distrugă reputațiile câtorva judecători sau procurori curajoși?

Dacă tot ce am scris aici e, mă­car în parte, adevărat, rezultă că România se află într-o fun­dătură. Dacă tocmai clasa cea mai energică și, potențial, mai aproape de modernizare a devenit – fie prin tăcere, fie prin susținere directă – păr­tașă la nonliberalism și naționalism an­tieuropean, înseamnă că acest drum nefast va mai continua un timp. Să spe­răm că nu foarte mult și că pagubele nu vor fi foarte mari. Mai adaug însă că eli­tele PNL (dar și o parte dintre cele ale ac­tualului PDL) sunt cu atât mai con­dam­nabile și mai responsabile pentru trădarea principiilor lor. Căci oamenii politici nu au voie doar să asculte vocea schimbătoare a popoarelor; ei sunt datori să aibă și vo­cația de a le ghida.

În final, ar fi drept de spus că și noi – cei mai în vârstă care știm cum stau și cum au stat lucrurile, care înțelegem mai bine fun­dătura despre care vorbim – avem res­ponsabilitatea noastră în deriva anti­li­be­rală. Într-adevăr, noi nu am reușit su­fi­cient să deșteptăm în generațiile mai ti­nere conștiința fragilității libertății și a de­mocrației și nu am întreținut vie memoria tiraniei comuniste. N-am creat – sau am creat în prea mică măsură – o continuitate de valori și principii liberale. Nici noi, prin urmare, n-am știut să-i ghidăm pe cei veniți mai pe urmă. Eșecul e comun și toți îi gustăm deja amărăciunea. Diferența este că noi credem că remediul stă în a ne uita din când în când și în oglindă, ceilalți – numai la televizor. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22