Deruta PDL

PDL pare intrat de-a binelea pe un drum care nu-l poate duce decât la înfrângere în alegerile locale şi la un dezastru în cele parlamentare din noiembrie, când e posibil să fie depăşit nu numai de USL, dar şi de partidul lui Dan Diaconescu. Mă tem că însăşi existenţa ca atare a partidului după 2012 este acum în joc. Iar faptul – care aminteşte cumva de PNŢCD-ul anului 2000 – nu se datorează decât parţial politicii economice de austeritate. Sigur, această politică, evident nepopulară, putea reduce şansele partidului de a rămâne la putere, putea conduce la pierderea unor primării pe plan local, dar retragerea putea avea loc în ordine, iar unele victorii parţiale, precum Primăria Capitalei, erau posibile. Dar ceea ce constatăm acum seamănă mai degrabă cu deruta şi panica, greu disimulate de liderii naţionali.

Nu defecţiunea, în sine, a lui Sorin Frunzăverde este faptul cel mai grav – chiar dacă ea îi trage şi pe cei 38 de primari din Caraş-Severin, la care se vor adăuga şi alţii. Nici măcar faptul că PDL va pierde, probabil, majoritatea în Senat nu ar trebui să afecteze decisiv partidul. Ceea ce sugerează însă deruta este reacţia la aceste defecţiuni şi pierderi: mulţi lideri, în primul rând Vasile Blaga, i-au găsit circumstanţe şi au criticat conducerea – respectiv pe Emil Boc – pentru a o fi provocat cumva. Partidul nu mai are leadership în acest moment, conducerea este divizată – unii vor chiar congres extraordinar, alţii îl consideră inoportun. Iar dacă majoritatea „greilor“, dar şi a membrilor mai de jos par totuşi uniţi în ceva, aceasta este că Emil Boc e incapabil să conducă partidul şi că înfrângerea e aproape inevitabilă.

La toate acestea, se adaugă ezitările de la Bucureşti. Ni se spune că e cel mai bine plasat dintre potenţialii candidaţi PDL este Silviu Prigoană. Ceea ce poate fi foarte puţin. Oricum, dacă sondajele îi dau lui Prigoană şanse rezonabile să-l bată pe Sorin Oprescu, de ce prezentarea oficială a candidaturii sale a fost amânată atâta vreme? De fapt, ştim bine că sondajele nu îi dau multe şanse lui Prigoană. Altminteri, de ce i-ar fi curtat PDL pe Raed Arafat şi pe Ion Ţiriac? Cum a fost posibil ca acest mare partid de guvernământ să nu reuşească, timp de patru ani, să găsească un candidat credibil pentru primăria generală? Cum se face că s-a bazat pe Onţanu şi Piedone, primari de sectoare şi candidaţii UNPR, dintre care cel de-al doilea a dezertat acum la USL? Simplu, pentru că fie nu a căutat candidaţi credibili, fie i-a căutat printre inşii cu ilustraţii în Cancan, nu printre oamenii care cu adevărat puteau ceva şi reprezentau ceva. PDL se pare că nu a învăţat mare lucru nici din episodul Arafat din iarnă, nici măcar din popularitatea considerabilă a lui Mihai Răzvan Ungureanu: aceea că o mare parte a publicului românesc – oameni simpli şi intelectuali deopotrivă – îi vor acum la conducere pe aşa-numiţii „tehnocraţi“: oameni competenţi, serioşi, dedicaţi bunului mers al unor instituţii publice, nu politicieni eternizaţi, mediatizaţi la televiziuni şi tabloide, adesea cu dosare grele atârnându-le de gât la DNA sau chiar cu procese pe rol.

Dar nu numai că PDL nu a găsit un candidat credibil pentru Bucureşti; el nu a fost în stare să-i găsească un înlocuitor lui Emil Boc deopotrivă în funcţia de lider al partidului (la congresul de anul trecut) şi de prim-ministru, la începutul acestui an. Cred că, mai ales acest al doilea episod, a anunţat declinul ireversibil al partidului: desemnarea lui MRU, un independent, fost şef la SIE şi fost membru PNL, a fost o mişcare iscusită a lui Traian Băsescu, dar o pilulă amară pentru partidul de guvernământ, incapabil să producă din rândurile sale un înlocuitor pentru Emil Boc care să se bucure de încrederea preşedintelui şi a publicului.

Dar a fost mai rău decât o simplă chestiune de imagine: pierzând poziţia esenţială de prim-ministru, Emil Boc nu a mai putut controla partidul nici măcar la nivelul la care îl controla înainte: căci, în lipsa autorităţii personale, beneficia măcar de resurse materiale pentru a-şi cumpăra cu ele fidelitatea baronilor, precum Frunzăverde. Acum, nici de acestea nu mai dispune, iar noul prim-ministru a arătat că nu e dispus să pompeze fără limită (după „obiceiul pământului“) în bugetele administraţiilor locale conduse de pedelişti. Să ne mai mirăm că o parte dintre aceştia îşi caută acum alţi patroni, despre care au toate motivele să creadă că, peste numai câteva luni, vor avea puterea? Este inutil să criticăm imoralitatea (sau, cum se spune eufemistic, „pragmatismul“) acestor primari, consilieri, preşedinţi, parlamentari şi este fără rost a propune legi împotriva traseismului. Chiar dacă asemenea legi vor fi votate, traseiştii vor şti cum să le ocolească.

Problema nu este că PDL (ca şi celelalte partide mari, de altminteri) are astfel de „pragmatici“, ci că aproape nu-i mai are decât pe ei în funcţii importante, iar cei diferiţi – să-i numim „idealiştii“ – au fost împinşi într-o rezervaţie de „intelectuali“, abia toleraţi şi acolo.
Şi din nou mă uit la exemplul Arafat sau MRU şi mă întreb: oare cu o bună campanie n-ar fi fost Monica Macovei sau Cristian Preda o alegere mai fericită decât candidatura căznită a lui Silviu Prigoană, în care nu ştiu dacă măcar Elena Udrea are cu adevărat încredere? Oare o susţinere solidă şi de durată pentru Nicuşor Dan, un „idealist“ dedicat salvării cadrului arhitectural al Bucureştiului, nu ar fi fost mai raţională? Ei, dar cel puţin pe Macovei, ca „mamă“ a DNA şi a lui ANI, o urăsc mai toţi politicienii. Iar pe Nicuşor Dan îl detestă dezvoltatorii imobiliari – oameni cu bani mulţi şi influenţă...

Fapt este că acum „pragmaticii“ din PDL, cei care nu se uită decât la sondajele de opinie (pe care tot ei, de obicei, şi le comandă) şi la banii picaţi pleaşcă de „sus“, sunt, în acest moment, disperaţi. Unii au dezertat deja, alţii se pregătesc, alţii regretă că n-au făcut-o deja şi nu are USL locuri câţi doritori există. Momentul este al lui „scapă cine poate“!

Având în vedere circumstanţele generale, o asemenea situaţie aproape că nu avea cum să nu survină: toată lumea ştie că, de-a lungul ultimului deceniu, PDL nu a avut decât un singur lider – Traian Băsescu. El a adus PDL la guvernare, el l-a făcut un partid de peste 30% ca în alegerile din 2008. Iată însă că acum Băsescu a schimbat foaia: întâi l-a numit pe Ungureanu prim-ministru, şi nu pe Vasile Blaga, de pildă, sugerând că nu mai are încredere în PDL. Acum o săptămână şi ceva a dezvăluit că i-a făcut o propunere asemănătoare lui Victor Ponta, pe care acesta, neluând-o în serios, a refuzat-o. Mesajul îmi pare limpede: Victor Ponta ar putea fi nominalizat după alegeri ca prim-ministru, chiar dacă USL nu obţine peste 50% din voturi. Cât despre MRU, totul e posibil... Aşadar, Traian Băsescu a fost cel dintâi care a abandonat PDL propriei sorţi. Baronul Frunzăverde şi cei 38 de vasali n-au făcut, în fond, decât să tragă concluzia de rigoare. //