De același autor
Cu un strop de nelinişte, anticipez o Europă strict continentală.
Comentând summit-ul european de la Bruxelles, o depeşă Reuters spunea, cu pregnanţa şi totodată cu superficialitatea bine cunoscute ale presei: „ceea ce a visat Napoleon şi a încercat De Gaulle a realizat Sarkozy: excluderea Marii Britanii din Europa“. Depeşa ar fi trebuit să adauge: 1) că realizarea nu s-a produs prin supremaţia franceză, ci prin cea germană; 2) că acelaşi lucru l-au visat şi sperat şi cancelarul Bismarck, şi cancelarul Hitler.
Desigur, ceea ce s-a întâmplat e, în esenţă, pozitiv: Uniunea Europeană va supravieţui şi se va refonda printr-un tratat interguvernamental, în aşteptarea unei schimbări a tratatelor Uniunii. Măsura era necesară şi urgentă. Participă cele 17 state din zona euro, plus alte 9 state non-euro. (Chiar dacă poziţia Ungariei, a Cehiei şi a Suediei au părut oscilante, pare extrem de puţin probabil, mai ales în cazul primelor două, că ar putea rămâne în afara acestui tratat.) Ideea principală este o nouă cedare de suveranitate naţională: alcătuirea bugetelor statelor participante va fi controlată de Comisia Europeană, fiind ca principiu supusă unor restricţii severe.
Un sistem de penalităţi va intra automat în acţiune împotriva acelui stat care încalcă regulile. Rămân deschise destule probleme „tehnice“, dar e limpede că s-a făcut un pas înspre „Statele Unite ale Europei“. Pasul ar fi fost mai însemnat, poate chiar decisiv, dacă premierul Cameron al Marii Britanii nu s-ar fi opus oricărei modificări a tratatelor de bază ale UE, obligând-i astfel pe germani şi pe francezi să adopte compromisul unui tratat interguvernamental, care va fi semnat, până în martie, de ţările euro şi de celelalte, dar fără Marea Britanie. Cameron a dorit, se spune, să păstreze privilegiile City-ului londonez, care, altminteri, ar fi fost supus reglementărilor continentale, spre paguba industriei financiare britanice. Într-un sens mai larg, Cameron a dorit să păstreze „excepţia britanică“, fie şi cu riscul părăsirii de facto (şi poate şi de jure, mai târziu) a unei Uniuni ce va deveni tot mai mult o federaţie. Îl înţeleg pe Cameron: o mie de ani de rezistenţă acerbă faţă de orice încercare de hegemonie continentală nu pot fi uitaţi cu uşurinţă.
Într-adevăr, două au fost politicile urmate de Anglia de-a lungul acestor o mie de ani. Fie, în faţa unei Europe dezbinate, englezii s-au opus de regulă naţiunii mai puternice, susţinând formarea unor coaliţii împotriva ei: aşa au făcut când l-au avut drept inamic pe Filip al II-lea, pe Ludovic al XIV-lea, ori pe Wilhelm al II-lea. Iar când aceste coaliţii au eşuat şi Europa a ajuns sub hegemonia unui conducător unic, precum Napoleon Bonaparte sau Hitler, Anglia a refuzat să se plece dinaintea învingătorului, rezistând implacabil pe insula ei, susţinută de imperiul său maritim, cât şi (în cazul al doilea) de legăturile „de familie“ cu Statele Unite, până când împrejurările au permis reconstituirea unei coaliţii, care în final a prevalat.
De acord, se va spune, dar Uniunea Europeană de azi şi de mâine nu e nici Sfântul Imperiu al lui Carol Quintul, cu Inchiziţia vânându-i pretutindeni pe eretici, nici cu atât mai mult „Noua ordine europeană“ genocidală a lui Hitler. Angela Merkel nu e un avatar al lui Bismarck, iar Sarkozy nu e nici măcar unul al lui Napoleon al III-lea, darămite al lui Napoleon I ori Ludovic al XIV-lea! Europa de azi e liberă, democratică şi paşnică, la fel ca şi Anglia. Celebrul „we shall never surrender“ al lui Churchill ar fi azi deplasat. Poate.
Şi totuşi, ne convine oare pe deplin o Europă condusă (fie şi economic, dar economicul bate azi politicul) de Germania (desigur, o Germanie democrată şi liberă, dar totuşi...), cu o Franţă plasată decorativ la remorcă, cu o Anglie exclusă (sau autoexclusă, nu mai contează), care, volens-nolens, a abandonat politica ei tradiţională, fără imperiu, redusă la o defensivă fără ieşire, lipsindu-i resursele de care dispuneau odinioară Nelson sau Churchill? Iată o Europă strict continentală pe care o anticipez cu un strop de nelinişte. Ce va fi ea, dacă birocratismul şi etatismul franco-germane vor avea drum deschis, dacă „ordinea“ contabilităţii germane va trebui asumată fără crâcnire? Căci cine va mai crâcni ca să se audă, dacă nu Anglia? Or, odată Anglia definitiv afară, nu va rămâne afară şi spiritul ei de libertate şi instinctul ei politic? Iar fără acestea ce va fi Europa? Deocamdată, noile acorduri ne spun, şi încă apăsat, ce nu va fi sau, mai exact, ce-i e interzis să fie. Cu alte cuvinte, ceea ce vom servi deocamdată pare a fi o tradiţională specialitate germană: es ist verboten...! //
