Fabricarea „nostalgiei”

Acum câteva zile, Curtea Constituțională a invalidat candidatura la președinție a Dianei Șoșoacă pe considerente ideologice – prezumția că respectiva, dacă ar ajunge președinte, n-ar respecta Constituția. E foarte plauzibil: Diana Șoșoacă își propune explicit să demoleze actualul sistem politic și constituțional din România și să-i distrugă prezentele legături internaționale cu NATO și UE în favoarea Rusiei lui Putin. Totuși, acțiunea Curții Constituționale n-are nici logică juridică, nici nu pare constituțională, căci judecă exclusiv după prezumții și declarații, nu fapte. Or, nu văd cum poate fi exclus cineva de la exercitarea unor drepturi fundamentale numai pe bază de opinii și supoziții.

Indiferent de motivele reale sau ascunse care au stat la baza deciziei, câștigul electoral este pentru George Simion, ceva mai puțin scandalos în declarații publice, dar având, în fond, cam aceeași viziune politică. Cei mai mulți dintre aceia care n-o vor mai putea vota pe Șoșoacă îl vor vota pe Simion. Cât despre Șoșoacă, ea „a lămurit” cine poartă efectiv vina pentru excluderea sa: „Americanii, evreii și Uniunea Europeană”. Și, probabil, va fi crezută de cel puțin 10-15% din electorat. (Bineînțeles că putem să ne ducem cu speculațiile și mai departe, până la liderul PSD, care ar fi bucuros să se confrunte în turul al doilea cu George Simion.)

Dar cine sunt aceștia care îi vor vota pe Simion și pe Șoșoacă (dacă rămânea pe buletine)? Au un nume colectiv frumos, care însă acoperă o viziune despre lume sumbră: nostalgicii.

Aici trebuie spus imediat că, în 2024, noțiunea nu se mai referă decât foarte parțial la vârstnicii care își plâng, odată cu amintirea nebuloasă a anilor comunismului, propria tinerețe de mult înghițită de timpul neiertător. Am întâlnit destui nostalgici relativ tineri, care în 1989 nu aveau decât câțiva ani sau care nici măcar nu erau născuți. Am întâlnit și „nostalgici” studenți. (Întrebați de unde știu cum erau, în realitate, lucrurile în perioada comunismului, aceștia invocă, de obicei, autoritatea părinților și a bunicilor, dar și neclare informații culese de pe internet.) În ultimul timp, primesc adesea pe Facebook niște fotografii cu Bucureștiul anilor ‘60-‘70, tipice pentru „nostalgia” construită despre care vorbesc: străzile sunt curate, fără aglomerație, nu se văd demolări, nu se văd cozi; oamenii par calmi, decent îmbrăcați. Nu știu dacă fotografiile sunt extrase dintr-un fond „oficial” cândva sau au fost „aranjate” acum, de cel care le-a preluat și difuzat.

Dar absența aproape a oricăror urme ale penuriei, sărăciei, frigului, demolărilor, întunericului din anii „epocii de aur” este semnificativă. De asemenea, comentariile cu care aceste fotografii îmi sosesc de obicei pe pagină sunt grăitoare: aproape toate laudă acei ani ca fiind liniștiți și frumoși, orașul curat, fără străini. Se deplâng în ele „mizeria” „aglomerația” și „țigănia” de acum. Pentru ele „atunci” era binele, în timp ce acum domnește „răul”. Pare a fi deci o campanie bine calibrată de „construire” simbolică a unei capitale și a unei țări ficționale, de stimulare și chiar de confecționare artificială a „nostalgiei” pentru o lume nu apusă, ci inexistentă, țintind subiecți tineri, ale căror frustrări trebuie canalizate într-o direcție politică adecvată.

Se pun astfel jaloanele ce servesc la inventarea unei „istorii alternative”, care desigur interpretează răsturnat tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii cincizeci de ani, cel puțin. Tendința generală este să vadă toate dificultățile și insuficiențele vieții economice și politice de azi într-o lumină conspirativă – efectele unui plan diabolic de distrugere deliberată a națiunii, care a început să fie executat cel puțin odată cu decembrie 1989, ce se desfășoară planificat de atunci și care a schimbat nu numai prezentul, dar ar fi ocultat și trecutul „real”. Astfel încât „nostalgia”, departe de a fi o inocentă, dulce-amară autocompătimire, a fost construită, devenind treptat o pasiune politică solidă, bine instrumentată și cu obiective precise. Evident că acest public „nostalgic” va interpreta și decizia CCR în sens conspirativ și va deveni și mai convins că se încearcă amuțirea politică, cel puțin, a vocilor care contestă cu adevărat versiunea oficială a trecutului și a prezentului.

Așadar, în loc să furnizeze educație atentă, bazată pe mărturii expresive și bine articulate, statul consimte la excluderi victimizante și dubioase legal, care vor stimula „nostalgia”, nu înțelegerea trecutului și a prezentului. Nu e deloc de bun augur, mai ales în condițiile internaționale prezente.

P.S.: am văzut recent un film excepțional, o comedie amară, bună și ca antidot pentru combatarea „nostalgiei”: „Anul Nou care n-a fost” de Bogdan Mureșanu, premiat și la Festivalul de la Veneția de anul acesta. Din păcate, deși era sâmbătă seara, sala din mallul unde rula filmul era pe jumătate goală... //