„Baiatul lui tata“

Sunt multe de comentat la celebrele (ultime) stenograme ale lui SOV, ce transcriu conversaţiile acestuia cu diferiţi jurnalişti, politicieni şi oameni de casă. Dar ar merita să observăm, dincolo de conţinut, formulele de adresare: din ele înţelegem că Vântu nu se adresează unor prieteni – adică unor egali – sau unor angajaţi cărora le-ar recunoaşte calitatea de adulţi. Nu, Vântu sugerează că vorbeşte cu un fel de copii mari, cam nătîngi, pe care cînd îi răsfaţă, cînd îi scutură puţin, fără răutate.

Formulele care predomină sînt de regulă condescendente, precum „moşule”, „tati”, „băiatul lui tata”, „Doruleţ”, „iubitul meu amic”, ba chiar şi foarte savurosul „bandiţelule”. Cum se vede, multe diminutive, care îl infantilizează pe interlocutor. Invers, nimic asemănător: cel care vorbeşte cu Vântu nu-i spune acestuia nici „moşule”, nici „băiatul lui tata” etc. El răspunde scurt în general, aprobă totul, sau se predă aproape imediat, dacă avusese vreo mică obiecţie. Îl simţim încordat şi, adesea, în poziţie de drepţi. Insistă să-şi asigure patronul că totul e OK. Şi nu pare deloc deranjat că e tratat de sus, uneori de-a dreptul batjocoritor.

Iarăşi, e semnificativ că numai Vântu vorbeşte trivial cu interlocutorii, aceştia însă nu răspund la fel. A înjura e privilegiul stăpânului, nu şi al valetului. Marea excepţie – dar numai aparentă – o întîlnim cînd Vântu i se adresează lui Geoană, care se credea deja preşedinte, cu ceremoniosul „domnul meu” şi la persoana a doua plural, în vreme ce Geoană răspunde la persoana a II-a singular. O subtilă ironie din partea lui Vântu e perceptibilă, dar desigur că „prostănacul” nu şi-a dat seama de ea.

De fapt, toţi aceşti interlocutori ai lui Vântu sunt de plâns: intraţi la stăpân, au încetat să mai fie nişte oameni liberi. Dacă au fost vreodată...